— Doctore, aţi spus că sunt toţi aici. Dar lipsesc şapte — şi i-am dat numele lor. Vă rog să-i aduceţi pe toţi până la ultimul.
Pământenii lipsă fuseseră anunţaţi, dar refuzaseră să se oprească din lucru — tipic pentru oamenii de ştiinţă.
Lunarii erau într-o parte a încăperii, pământenii de cealaltă parte. Le-am spus pământenilor:
— Noi am venit cu intenţii bune, am încercat să vă tratăm ca pe nişte oaspeţi. Dar trei dintre voi au încercat şi poate au şi reuşit să trimită mesaje spre Pământ.
M-am întors înspre director:
— Doctore, aş putea percheziţiona totul — oraşul, structurile de suprafaţă, laboratoarele, fiecare spaţiu centimetru cu centimetru — şi aş putea să distrug tot ce ar putea fi folosit ca transmiţător. Sunt electronist de meserie, ştiu ce varietate largă de componente poate fi convertită într-un transmiţător. Să zicem că distrug tot ce ar putea fi folosit în acest scop, dar fiind cam nătâng din fire, ca să nu am nici un risc, aş distruge orice lucru care nu înţeleg la ce foloseşte. Care ar fi rezultatul?
Parcă vroiam să-i omor copilul! Se făcu vânăt la faţă.
— Asta ar opri toate cercetările… s-ar distruge date valoroase… s-ar pierde… mult, enorm, nici nu ştiu cât! Să zicem cam jumătate de miliard de dolari.
— Aşa m-am gândit şi eu. În loc de asta, aş putea să vă iau toate echipamentele pentru transmiţător şi să vă las să vă continuaţi munca cum veţi putea mai bine.
— Ar fi la fel de rău. Trebuie să înţelegeţi, gospodin, că atunci când se întrerupe un experiment…
— Da, ştiu. Decât să mut ceva şi să se piardă vreo piesă, mi-e mai uşor să vă iau pe toţi la Complex şi să vă cazez acolo, în fostele barăci ale Dragonilor. Dar şi asta ar distruge experimentele. Pe lângă asta… de unde sunteţi, doctore?
— Din Princeton, New Jersey.
— Da? Sunteţi aici de cinci luni şi fără îndoială că faceţi exerciţii şi purtaţi greutăţi ca să vă menţineţi în formă. Doctore, dacă suntem nevoiţi să facem ce-am spus, s-ar putea să vă luaţi adio de la Princeton pentru că, dacă vă mutăm, veţi sta încuiaţi. Dacă starea de urgenţă durează destul de mult, veţi deveni lunar fie că vă place, fie că nu. Şi la fel se va întâmpla şi cu ajutoarele dumneavoastră inteligente.
Un tip încrezut veni în faţă — unul din cei care a trebuit să fie chemat de două ori.
— Nu puteţi să faceţi asta! E împotriva legii!
— Zău? Ce lege, gospodin? Vreo lege de acasă de la voi?
M-am întors.
— Finn, arată-i legea.
Finn ieşi în faţă şi-şi aţinti ţeava puştii drept în stomacul individului. Degetul începu să apese, am văzut că siguranţa nu era pusă.
— Nu-l ucide, Finn.
Apoi am continuat, uitându-mă la pământeni:
— Am să-l elimin pe omul ăsta dacă trebuie să fac ceva ca să vă conving. Eu zic mai bine să aveţi grijă unii de alţii. O dată dacă mai călcaţi strâmb, puteţi să vă luaţi adio de la cercetările voastre şi de la Pământ. Doctore, vă avertizez să găsiţi metodele de a vă controla personalul.
M-am întors spre lunari:
— Tovarişci, vegheaţi să se poarte bine. Organizaţi-vă propriul vostru sistem de pază. Nu faceţi prostii. Fiţi atenţi că fiecare pământean este în perioada de probă. Dar dacă trebuie să eliminaţi pe cineva, nu ezitaţi s-o faceţi.
Apoi, către director:
— Doctore, orice lunar poate intra oriunde vrea, oricând, chiar şi în dormitoare. Asistenţii voştri sunt de-acum şefii voştri, în treburi de securitate. Dacă un lunar vrea să vă urmărească pe dumneavoastră sau pe oricine altcineva la WC, de exemplu, nu aveţi voie să comentaţi, pentru că s-ar putea să se enerveze.
Iar către lunari:
— În primul rând, aveţi grijă de securitate! Fiecare din voi are în sarcină câte un pământean — urmăriţi-l pas cu pas. Împărţiţi-i între voi, faceţi cum credeţi că e mai bine, dar să nu vă scape nimic. Să fiţi la un pas în spatele lor să nu poată să facă nici o cursă de şoareci, nicicum un transmiţător. Salariile vor fi ca mai înainte, voi vă faceţi datoria pentru Lună.
Am zărit zâmbete. Slujba de asistent de laborator era cea mai bună pe care şi-ar fi dorit-o vreodată un lunar — dar totuşi munceau sub comanda pământenilor, care ne priveau de sus, chiar şi cei care se pretindeau atât de amabili şi înţelegători.
Şi cu asta, am terminat ce-aveam de spus. Când mi s-a telefonat, am avut intenţia să-i elimin pe vinovaţi, dar profesorul şi Mike mă aduseseră pe drumul cel bun. Planul nu permitea nici violenţă împotriva pământenilor, cu atât mai mult cu cât se putea evita orice conflict.
Am pus „urechi” — nişte receptoare cu benzi foarte sensibile — în jurul zonei laboratoarelor, pentru că orice emiţător direcţional împrăştie unde sonore şi împrejur. Iar Mike asculta toate telefoanele din zonă. După care ne-am pus pe aşteptat.
Ne-am liniştit un pic, pentru că ştirile de pe Pământ nu arătau nimic deosebit. Se părea că Pământul acceptă fără nici o bănuială transmisiile noastre cenzurate, iar corespondenţa particulară, comercială şi transmisiunile Autorităţii păreau neschimbate, ca de obicei.
Aveam noroc şi de un răgaz neaşteptat: pe Lună nu se afla nici o navă de pasageri şi nici nu se aştepta vreuna până pe 7 iulie. Ne-am fi descurcat dacă am fi avut probleme, să fraierim ofiţerii navei să ia cina cu Temnicerul-şef, apoi să ne prefacem că le păzim transmiţătoarele şi să le demontăm. Nava nu se putea ridica fără ajutorul nostru. Pe vremea aceea, o conductă de drenaj din gheaţă furniza apă pentru masa de reacţie. Nu aveau nevoie de multă apă, în comparaţie cu transporturile de grâne. Pe atunci, nu veneau pe Lună multe nave cu oameni la bord. Când venea una la trei săptămâni, ni se părea că e mare aglomeraţie, pe când transporturile de grâne se făceau zilnic. Vreau să vă spun de fapt că o navă care ar fi picat pe Lună nu era un risc prea mare. Cu toate astea, răgazul era un noroc pentru noi. Încercam din toate puterile ca totul să arate cât mai normal, până când vom fi în stare să ne apărăm.
Transporturile de cereale continuau ca şi mai înainte. Un transport era catapultat în momentul în care Finn şi oamenii lui pătrundeau în reşedinţa Temnicerului-şef. Iar următorul a plecat la timp, la fel ca şi celelalte de dinaintea lui.
În perioada de tranziţie nu s-au permis scăpări sau falsuri. Profesorul ştia ce făcea. Transportul de cereale era o operaţiune prea mare pentru o ţară atât de mică ca Luna şi nu se putea schimba peste noapte. Însemna „pâinea şi berea” prea multor oameni ca să ne permitem noi să ne jucăm cu vieţile lor. Dacă comitetul nostru ar fi ordonat embargoul şi ar fi încetat să mai cumpere cereale, am fi fost aruncaţi afară şi ar fi venit alţii, cu alte idei.
Profesorul spunea că este nevoie de o perioadă de educaţie. Între timp, şlepurile cu cereale erau catapultate ca de obicei. LuNoHoCo ţinea registrele şi elibera chitanţele, folosind personal din serviciul civil. Expedierile se făceau în numele Temnicerului-şef, iar Mike vorbea cu Autoritatea de pe Pământ cu vocea lui. Administratorul adjunct şi-a dat seama cum trebuie să se comporte de îndată ce a înţeles că asta îi sporea şansele de a rămâne în viaţă. Inginerul-şef- McIntyre — îşi păstră şi el slujba. Era un lunar adevărat, dacă i se dădea o şansă. Şi nu era trădător. Şefii celorlalte departamente nu puneau probleme, viaţa mergea mai departe ca şi până atunci. Noi eram preocupaţi să luăm locul sistemului Autorităţii şi să scoatem la vânzare ce era de vândut particularilor interesaţi.