Apoi m-am dus singur la culcare în atelier, după ce Wyoh ne sărutase pe toţi şi plecase la braţul Bunicului. Eram extenuat, iar ultimele zile fuseseră un calvar. M-am gândit să fac nişte exerciţii, dar mi-am dat seama că nu mă mai interesau. M-am gândit că mai bine îl sun pe Mike şi cer noutăţi de pe Terra. M-am băgat în pat.
Nu ştiu de când adormisem, dar m-am trezit şi mi-am dat seama că e cineva în cameră.
— Manuel? veni o şoaptă uşoară din întuneric.
— Hmm? Wyoh, n-ar trebui să fii aici, dragă.
— Ba chiar aici trebuie să fiu, soţul meu. Mami ştie că sunt aici şi Greg ştie. Bunicul a adormit imediat.
— O, cât e ceasul?
— Să fie vreo patru. Te rog, scumpule, pot să vin lângă tine în pat?
— Poftim? O, desigur.
Mai era ceva de care trebuia să ţin cont. A, da.
— Mike?
— Da, Man, răspunse el.
— Închide. Nu asculta. Dacă vrei să-mi vorbeşti, sună-mă la telefonul familiei.
— Tot asta mi-a spus şi Wyoh. Felicitări.
Apoi, capul ei se sprijini de ciotul meu, iar cu celălalt braţ am luat-o pe după mijloc.
— De ce plângi, Wyoh?
— Nu plâng! Mi-e o frică stupidă că nu o să te mai întorci.
16
M-am trezit speriat şi buimac, într-o beznă s-o tai cu cuţitul.
— Manuel!
Nu ştiam unde mă aflam.
— Manuel! am auzit din nou. Trezeşte-te!
Strigătul mă mai dezmetici puţin, era un semnal care încerca să mă trezească la realitate. Mi-am adus aminte cum am stat la infirmerie pe o masă, în Complex, în timp ce drogul îmi picura în vene. Eram imobilizat, mă uitam în sus la o lumină, ascultând o voce — o perioadă nesfârşită de coşmar, de presiune insuportabilă, de durere.
Ştiam acum de unde venea senzaţia aceea de instabilitate, o simţisem şi mai înainte. Cădere liberă. Eram în spaţiu.
Ce nu mersese bine? Sărise Mike un punct zecimal? Sau revenise la mintea unui copil şi făcuse o glumă, iară să-şi dea seama că ne poate fi fatală? Atunci de ce, după toţi anii ăştia de durere, mai eram în viaţă? Sau nu mai eram? Aşa se simţea o fantomă, singură, pierdută în neant?
— Manuel, trezeşte-te. Trezeşte-te!
— O, la naiba, taci! am mârâit. Închide-ţi odată gura aia mare!
Era o înregistrare, ce să priceapă! Nu i-am mai dat atenţie. Unde dracu' era comutatorul ăla împuţit? Nu, nu ţine un secol de durere ca să accelerezi până la viteza de desprindere de pe Lună la 3g. Sunt optzeci şi două de secunde, puţin, dar sistemul nervos uman simte acut fiecare microsecundă. 3g înseamnă de optsprezece ori mai mult decât ar trebui să cântărească un lunar.
Apoi am descoperit că indivizii ăia cu ţestele lipsite de creieri nu-mi puseseră braţul la loc. Cred că mi l-au scos dintr-un motiv prostesc, atunci când mă dezbrăcasem ca să mă pregătească şi eram prea plin de pastile şi euforizante, ca să mai protestez. Nu era mare lucru să mi-l fi pus la loc. Comutatorul era în stânga mea, iar mâneca stângă a costumului meu de presiune era goală.
Următoarea perioadă, lungă cât zece ani, am petrecut-o dezlegându-mă cu o mână, apoi am trăit un coşmar lung cât douăzeci de ani plutind în jur până să-mi găsesc punctul stabil, iar din acel loc să-mi dau seama prin pipăit unde este comutatorul. Compartimentul era rotund, cu un diametru de doi metri, dar mi se părea mai mare decât Domul vechi, datorită căderii libere şi a beznei. L-am găsit, până la urmă. O, Bog, aveam lumină!
(Nu mă întrebaţi de ce. coşciugul meu plutitor nu avea cel puţin trei sisteme de iluminat, care să fi mers toate trei. Obişnuinţa, probabil. Un sistem de iluminat implică un comutator care să-l comande, niet? Chestia asta fusese construită numai în două zile, bine că funcţiona şi comutatorul).
Cum am avut lumină, spaţiul deveni extrem de neîncăpător, claustrofobic. M-am uitat la profesor.
Părea mort. Avea şi de ce, săracul. Îl invidiam pentru starea lui, dar trebuia să-i verific pulsul, respiraţia, să mă asigur că nu i se întâmplase nimic rău. Iar am fost stingherit în mişcări, nu doar pentru că aveam un singur braţ. Încărcătura de grâu fusese deshidratată şi depresurizată înainte de încărcare, ca de obicei, iar celula asta ar fi trebuit să fie presurizată, nu era mare lucru, era nevoie doar de un tanc de aer. Costumele noastre de presiune trebuiau să ne asigure necesităţile vitale, cum ar fi respiraţia, timp de două zile. Dar chiar şi cel mai confortabil costum de presiune este mai bun în aer decât în vid, iar eu trebuia să ajung la pacientul meu şi nu aveam libertate în mişcări. Nu puteam. Nu aveam nevoie să-mi deschid casca ca să ştiu că tubul de oţel în care eram încarceraţi nu avea aer respirabil, am ştiut asta imediat după felul în care-mi simţeam costumul de presiune. Sigur, medicamentele pe care le aveam pentru profesor, stimulatori cardiaci şi altele, erau sub formă de fiole şi puteam să i le injectez prin costum. Dar cum să-i verific pulsul cardiac şi respiraţia? Costumul lui de presiune era modelul cel mai ieftin de pe piaţă, care se vindea lunarilor neobişnuiţi cu drumurile şi cu călătoriile. Nu avea afişaj electronic.
Gura profesorului era căscată, iar ochii se holbau înainte. Gata, a murit, mi-am zis. Nu mai era nevoie să-l examinez, dincolo de aceste semne vizibile, se eliminase singur. Am încercat totuşi să-i iau pulsul la gât, dar mă împiedicam de casca lui.
Cei care ne-au construit sicriul plutitor au avut grijă să pună şi un program cu ceas. Drăguţ din partea lor. Eram plecaţi de patruzeci şi opt de ore conform planului, iar în trei ore trebuia să primim lovitura de graţie care ne va plasa pe orbita de aterizare din jurul Pământului. Apoi, după două rotaţii, să zicem încă vreo trei ore, ar trebui să înceapă programul de aterizare — dacă Centrul de control la sol de la Poona nu-şi schimba părerea şi nu ne lăsa pe orbită, de izbelişte. Era puţin probabil să se întâmple asta. Mi-am amintit că cerealele nu sunt lăsate să stea în vid mai mult decât e necesar, pentru că se pot transforma în pudră de grâu, un fel de făină de calitate inferioară, sau în floricele, ceea ce nu numai că le scade valoarea, dar, dacă se întâmpla aşa ceva, cutia asta de tablă poate exploda ca un pepene. Nostim, nu? De ce ne-or fi împachetat la un loc cu cerealele? De ce nu cu o încărcătură de pietre, care n-ar fi fost afectată de vid?
Aveam timp să mă tot gândesc, dar mi s-a făcut o sete teribilă. Am luat doar o sorbitură, pentru că nu vroiam să mă prindă o gravitaţie de 6g, la frânare, cu vezica plină. (Nu aveam de ce să-mi fac griji, fusesem echipat cu un cateter. Ei, dar nu ştiam asta).
Când mai aveam doar puţin timp până la aterizare, m-am gândit că nu ar strica să-i administrez profesorului o doză din medicamentul care se presupunea că l-ar fi ajutat să suporte acceleraţia puternică. Apoi, după ce aveam să intrăm pe orbita de aterizare, aveam să-i dau şi un stimulator cardiac — din moment ce părea că nimic nu-l poate aduce într-o stare mai rea decât cea în care era deja.
I-am dat primul medicament, apoi m-am chinuit să intru din nou în legături cu o singură mână. Mi-a părut rău că nu ştiam numele individului care mi-a făcut bucata, l-aş fi înjurat mai cu foc.
10g te introduc pe orbita de aterizare în jurul Terrei doar în 3, 26x10 la puterea a şaptea microsecunde. 10g sunt de zece ori mai mult decât i se poate cere să suporte unui om, care e un săculeţ fragil de protoplasmă. Să zicem treizeci şi trei de secunde. Pe onoarea mea, străbunica din Salem a avut de îndurat o jumătate de minut şi mai îngrozitoare când a fost obligată să danseze goală în faţa publicului.