— N-ar trebui să aleg tăcerea, deşi îmi convine mai mult decât minciuna.
— E bine ştiut că şi oamenii onorabili pot fi surghiuniţi fără ca umbra să li se micşoreze, replicase bucătarul, al doilea om după şeful satului, cantina sa fiind iarna un fel de salon pentru toţi locuitorii Domeniului.
— O persoană poate fi proscrisă în Karhide, o alta în Orgoreyn, spuse Estraven.
— Adevărat, unul de către clanul său, iar altul de regele din Erhenrang.
— Oricât de puternic ar fi un rege, el nu poate micşora umbra nimănui, remarcă Estraven, şi bucătarul păruse satisfăcut.
Dacă ar fi fost surghiunit de propriul clan, Estraven ar fi fost un personaj suspect, însă cei exilaţi de rege nu erau importanţi. Cât despre mine, eram evident un străin, un proscris din Orgoreyn, fapt care îmi era în avantaj.
Nu ne-am dezvăluit identitatea gazdelor noastre din Kurkurast. Estraven ezita să utilizeze nume false, iar cele adevărate nu puteau fi deconspirate. La urma urmei, era un delict să vorbeşti cu Estraven, cu atât mai mult să-l hrăneşti, să-i oferi haine şi adăpost, aşa cum făceau ei. Până şi un sat îndepărtat de pe coasta Guthen avea radio şi nu puteau afirma că nu ştiuseră de ordinul de exil. Doar necunoaşterea reală a identităţii oaspetelui lor le putea oferi o scuză. Vulnerabilitatea lor îl apăsa pe Estraven, chiar înainte de a mă fi gândit la aşa ceva. În cea de-a treia seară petrecută acolo, veni în camera mea să discutăm următorul pas.
Un sat karhidish e asemănător unui străvechi castel terrian, deoarece are puţine construcţii izolate… Cu toate acestea, în înaltele şi întortocheatele clădiri ale Vetrei, Comerţului, Co-Domeniului (nu exista un Lord de Kurkurast) şi Casei Dinafară, fiecare din cei cinci sute de săteni putea găsi intimitate, ba chiar izolare, în odăile înşiruite pe coridoarele străvechi, cu ziduri groase de un metru. Noi aveam două camere la ultimul etaj al Vetrei. Când intră Estraven, stăteam lângă foc, un foc micuţ şi fierbinte, cu miros pătrunzător, din brichete de cărbune din mlaştinile Shenshey.
— În curând trebuie să plecăm de aici, Genry, rosti el.
Mi-l amintesc, stând acolo în lumina slabă, desculţ şi dezbrăcat, cu excepţia unor indispensabili largi din blană, primiţi de la şeful satului. În căldura şi în intimitatea propriilor case, karhidenii stau adesea goi sau doar pe jumătate îmbrăcaţi. În călătoria noastră, Estraven pierduse soliditatea compactă şi pielea netedă care definesc fizicul gethenian, era slab şi acoperit de cicatrice, iar chipul ars de ger părea că fusese pârlit de foc. O siluetă întunecată, aspră şi totuşi evazivă în umbrele jucăuşe proiectate de flăcări.
— Încotro?
— Cred că spre sud-vest. Spre graniţă. În primul rând, să ajungem la un emiţător radio destul de puternic să poţi comunica navei tale unde te afli. După aceea, voi căuta o ascunzătoare. Dacă nu găsesc, mă voi întoarce pentru o vreme în Orgoreyn, pentru a nu abate represaliile asupra celor care ne ajută.
— Cum o să te întorci?
— Aşa cum am mai făcut-o… traversând graniţa. Orgota n-au nimic cu mine.
— Unde o să găsim un emiţător?
— Cel mai apropiat este în Sassinoth.
M-am strâmbat şi el a surâs.
— Aşa departe?
— Sunt vreo două sute cincizeci de kilometri, dar noi am parcurs distanţe mult mai mari pe teren mai dificil. Există drumuri peste tot. O să găsim gazde şi poate avem chiar norocul să ne ia vreo sanie cu motor.
Am încuviinţat din cap, dar mă deprima ideea unei alte etape din drumul nostru hibernal, şi nu spre liman, ci înapoi la frontiera aceea blestemată, unde Estraven putea reveni în exil, lăsându-mă singur.
Am reflectat o vreme şi în cele din urmă am spus:
— Karhide trebuie să accepte o ultimă condiţie înainte de a se putea alătura Ecumenului. Argaven trebuie să-ţi anuleze pedeapsa.
Nu spuse nimic, ci rămase privind focul.
— Vorbesc serios, am insistat. E principala condiţie.
— Mulţumesc, Genry.
Vocea lui, când vorbea încet ca acum, avea în mare măsură timbrul unei femei, uşor răguşit şi fără rezonanţă. Mă privi cu blândeţe, fără zâmbet.
— Nu mă aştept să-mi revăd căminul decât peste multă vreme. Ştii, sunt în exil de douăzeci de ani… Surghiunul acesta nu-i cu mult diferit. Eu o să am grijă de mine, iar tu vei avea grijă de tine şi de Ecumenul tău. Asta trebuie s-o faci singur. Totuşi e prematur să discutăm despre aşa ceva. Anunţă-ţi nava să coboare! După ce o va face, o să mă mai gândesc.
Am rămas încă două zile în Kurkurast, mâncând bine şi odihnindu-ne. Aşteptam o maşină de bătătorit zăpada, care trebuia să vină din sud şi care ne putea lua pe drumul de întoarcere. Gazdele noastre l-au rugat pe Estraven să le povestească tot drumul peste Gheaţă. A făcut-o aşa cum poate doar cineva crescut în tradiţia orală a literaturii: sub forma unei saga, presărată cu expresii tradiţionale şi chiar împărţită în episoade, totuşi exactă şi plină de viaţă, de la focul sulfuros şi întunericul defileului dintre Drumner şi Dremegole, până la rafalele şuierătoare venite printre piscuri, care măturau golful Guthen, cu interludii comice — căderea lui în prăpastie — şi mistice, atunci când vorbea despre sunetele şi tăcerile Gheţii, despre vremea fără umbre sau despre bezna nopţii. Ascultam la fel de fascinat ca toţi ceilalţi, privind faţa oacheşă a prietenului meu.
Am plecat din Kurkurast, înghesuindu-ne în cabina unei maşini de bătătorit zăpada, un vehicul uriaş care presează şi bătătoreşte omătul de pe drumurile karhidish. E principalul mijloc de a menţine circulaţia în timpul iernii, căci încercarea de a îndepărta troienele cu pluguri înseamnă cheltuirea a jumătate din bugetul şi din timpul ţării, şi oricum iarna toţi călătoresc pe tălpici.
Înaintam cu trei kilometri pe oră şi, după căderea nopţii, am ajuns în primul sat, situat în sudul Kurkurastului. Acolo am fost primiţi cu aceeaşi ospitalitate, hrăniţi şi adăpostiţi peste noapte. În ziua următoare, am plecat pe schiuri. Ne aflam de partea continentală a dealurilor de pe coastă, care mai stăvilesc vânturile nordice dinspre golf, într-o regiune mult mai populată, aşa încât nu mai mergeam de la un popas la altul, ci de la o Vatră la alta. De câteva ori, am fost luaţi de sănii cu motor, o dată cale de cincizeci de kilometri. În ciuda ninsorilor abundente, drumurile erau bine bătătorite şi excelent marcate. Aveam permanent mâncare în raniţe, pusă acolo de gazde. La capătul unei zile de mers aproape neîntrerupt, găseam întotdeauna un acoperiş şi un foc.
Cu toate acestea, cele opt-nouă zile de autostop şi schiat printr-un ţinut ospitalier au reprezentat etapa cea mai grea şi mai neplăcută a călătoriei noastre, mai dificilă chiar decât escaladarea gheţarului, mai teribilă decât ultimele zile de foame. Saga luase sfârşit, aparţinea Gheţii. Eram foarte obosiţi. Ne îndreptam în direcţie greşită. Nu mai eram veseli.
— Uneori trebuie să te opui roţii, spunea Estraven. Era la fel de hotărât ca întotdeauna, deşi în mersul său, în glas şi în purtare, vigoarea fusese înlocuită de tenacitate, iar siguranţa de încăpăţânare. Mai tot timpul tăcea şi nici nu mai vorbea des prin telepatie.
Am ajuns în Sassinoth, un oraş cu câteva mii de locuitori, cocoţat pe coline deasupra Ey-ului îngheţat: acoperişuri albe, ziduri cenuşii, dealuri împestriţate cu negrul pădurilor şi al stâncilor, câmpuri albe, iar dincolo de râu mult disputata Vale Sinoth, totul alb…
Am sosit acolo aproape cu mâinile goale. Cea mai mare parte a echipamentului de călătorie fusese dăruită diferitelor gazde şi ne mai rămăseseră doar soba, schiurile şi hainele de pe noi. Despovăraţi, am pornit, cerând lămuriri de câteva ori, nu spre oraş, ci spre o fermă din apropierea acestuia, izolată şi modestă. Nu aparţinea Domeniului, ci ţinea de administraţia Văii Sinoth. Pe timpul când Estraven lucrase ca secretar în administraţia respectivă, se împrietenise cu proprietarul. De fapt, cumpărase ferma pentru acesta, cu un an sau doi în urmă, când îi ajuta pe oameni să se stabilească la est de Ey, în speranţa de a înlătura disputa referitoare la revendicările asupra Văii Sinoth. Însuşi fermierul ne deschise uşa, un om masiv, cu glas blând, cam de vârsta lui Estraven. Se numea Thessicher.