— Venim ca prieteni!
Pentru ochii ei, toţi eram străini. L-am lăsat pe Faxe să-i răspundă.
El a făcut semn către mine, şi Heo s-a apropiat, întinzându-mi mâna dreaptă după obiceiul neamului meu, privindu-mă în ochi.
— Oh, Genly, a exclamat atunci, nu te-am recunoscut!
După atâta vreme, era ciudat să aud glasul unei femei. La sfatul meu, ieşiră din navă şi ceilalţi. În momentul acesta, dovada unei neîncrederi ar fi umilit escorta karhidish, afectându-le shifgrethorul. Ieşiră şi-i salutară pe karhideni cu deosebită politeţe. Deşi îi cunoşteam atât de bine, toţi îmi păreau străini — atât bărbaţii cât şi femeile. Vocile lor sunau altfeclass="underline" prea groase sau prea subţiri. Păreau un grup de animale mari, din două specii diferite: maimuţe uriaşe cu ochi inteligenţi, toate în rut, în kemmer… Îmi luară mâna, mă atinseră, mă îmbrăţişară.
Am reuşit să-mi păstrez controlul şi, pe drumul de înapoiere în Erhenrang, le-am relatat lui Heo Hew şi lui Tulier principalele aspecte ale situaţiei în care nimeriseră. Cu toate acestea, când am ajuns la Palat, a trebuit să mă refugiez de îndată în odaia mea.
Medicul din Sassinoth intră imediat după mine. Glasul lui blând şi chipul său tânăr şi serios — nu al unui bărbat sau al unei femei, ci pur şi simplu un chip uman — constituiau o alinare pentru mine, nişte repere familiare… După ce-mi porunci să mă întind pe pat şi-mi injectă un calmant, îmi spuse:
— V-am zărit tovarăşii… Venirea unor oameni din stele mi se pare ceva minunat. Şi s-o văd chiar cu ochii mei…!
Auzeam din nou încântarea şi curajul, cele mai admirabile trăsături ale sufletului karhidish — şi ale celui omenesc. Deşi nu-i puteam împărtăşi entuziasmul, a-l respinge ar fi fost un act detestabil. Am rostit fără sinceritate, dar cu o siguranţă absolută:
— Şi pentru ei este ceva minunat să vină pe o planetă nouă, în mijlocul unui nou popor.
La sfârşitul acelei primăveri, în ultimele zile din Tuwa, când inundaţiile provocate de dezgheţuri se retrăseseră şi drumurile redeveniseră practicabile, mi-am luat concediu şi, părăsind micuţa mea ambasadă din Erhenrang, am pornit către est. De acum, colegii îmi erau răspândiţi pe toată planeta. Deoarece fusesem autorizaţi să folosim vehicule aeriene, Heo Hew şi încă trei plecaseră cu un aparat în Sith şi în Arhipelag, ţări din emisfera sudică pe care eu le neglijasem complet. Alţii se găseau în Orgoreyn, iar doi primiseră, fără entuziasm, reprezentanta Perunter, unde Dezgheţul nu începe înainte de Tuwa şi totul reîngheaţă (se zice) după o săptămână. Tulier şi Kesta se descurcau foarte bine în Erhenrang şi puteau rezolva orice problemă ivită. Nimic nu era urgent. La urma urmei, o navă care ar fi pornit de pe cea mai apropiată planetă ecumenică n-ar fi putut ajunge mai devreme de şaptesprezece ani din timpul Iernii. E o lume mărginaşă, de frontieră, dincolo de care, spre braţul sudic al lui Orion, nu s-a mai descoperit nici o planetă locuită. Iar de la Gethen până la principalele planete ale Ecumenului, lumile de bază ale rasei noastre, este o cale lungă: cincizeci de ani până la Hain-Davenant şi o viaţă de om până pe Terra. Nu era nici o grabă.
Am traversat Kargavul, de data asta prin trecătorile mai joase, pe un drum ce şerpuia de-a lungul coastei mării sudice. Am vizitat şi primul sat în care poposisem cu trei ani în urmă, adus din insula Horden de către pescari, cei din Vatra aceea, m-au primit şi acum fără cea mai mică urmă de surpriză. Am petrecut o săptămână în marele port Thather, la gura fluviului Ench, apoi la începutul verii am pornit pe jos în Ţinutul Kerm.
Am mers către sud-est, prin regiunea aceea sălbatică şi accidentată, presărată cu steiuri, coline verzi, râuri late şi case singuratice, până ce am ajuns la lacul Piciorul-Gheţii. De pe ţărmul lui pornind către sud, spre dealuri, vedeam o lumină pe care o cunoşteam: reflexia strălucitoare, orbitor de albă a cerului, scânteierea calotei glaciare de după coline. Acolo se afla Gheaţa.
Estre era o aşezare foarte veche. Vatra ei şi clădirile din jur fuseseră construite din piatră sură, cioplită din versantul muntelui pe care se găsea. Era un loc mohorât, prin care şuiera vântul.
Am ciocănit şi poarta s-a deschis.
— Cer ospitalitatea Domeniului, am rostit. Am fost un prieten al lui Therem de Estre.
Cel care îmi deschisese, un tânăr de nouăsprezece-douăzeci de ani, subţirel, cu chip grav, m-a ascultat tăcut şi tot în tăcere m-a poftit înăuntru. M-a purtat în clădirea băii, în vestiarul-garderobă şi în bucătăria imensă, şi când s-a asigurat că străinul era spălat, îmbrăcat şi hrănit, m-a lăsat singur într-un dormitor prin ale cărui ferestre înguste, ca nişte fante în zidurile groase, puteam zări lacul cenuşiu şi pădurea de thore care se întindea între Estre şi Stok. Casa era la fel de mohorâtă ca şi ţinutul. Focul duduia în şemineul adânc, oferind ca întotdeauna mai multă căldură ochilor şi sufletului decât trupului, fiindcă zidurile şi pardoseala din piatră, vântul de afară, şuierând pe versanţii munţilor, şi Gheaţa sorbeau aproape toată dogoarea flăcărilor. Cu toate acestea, nu simţeam frigul ca în primii mei doi ani pe Iarnă. De acum începusem să mă obişnuiesc cu această lume rece.
Cam după o oră, tânărul (trăsăturile îi erau gingaşe, iar gesturile iuţi ca ale unei fete, deşi nici o fată n-ar fi putut păstra o asemenea tăcere încruntată) veni să-mi spună că Lordul Estre mă putea primi, dacă doream. L-am urmat pe scări în jos, apoi pe coridoare prelungi, prin care se desfăşura un fel de joc de-a v-aţi-ascunselea. Copiii alergau pe lângă noi şi se fugăreau în jurul nostru, cei mici ţipând de încântare, iar adolescenţii alunecând ca nişte umbre de la o uşă la alta, apăsându-şi palmele pe gură să-şi înăbuşe râsul. Un grăsun de cinci-şase ani se poticni de mine şi prinse mâna însoţitorului meu ca să-şi recapete echilibrul.
— Sorve! chiţăi el, privindu-mă cu ochii mari. Sorve, m-ascund în berărie…!
Dispăru aidoma unei pietricele azvârlite din praştie. Tânărul Sorve, la fel de grav, mă conduse mai departe, ducându-mă în Vatra Dinăuntru, la Lordul de Estre.
Esvans Harth rem ir Estraven era un bătrân trecut de şaptezeci de ani, chinuit de o coxartroză. Stătea rigid într-un scaun cu rotile, lângă foc. Chipul lui era lătăreţ, teribil de marcat de curgerea timpului, ca un bolovan dintr-un râu, un chip uluitor de calm.
— Dumneata eşti Trimisul, Genry Ai?
— Eu sunt.
M-a privit şi l-am privit. Therem fusese fiul, copilul trupesc al acestui bătrân Lord. Therem, fiul cel mic, iar Arek, fiul cel mare, fratele al cărui glas îl auzise în mine, vorbindu-i cu mintea. Amândoi erau morţi acum. Nu puteam regăsi nimic din prietenul meu în faţa aceasta bătrână, zbârcită, aspră şi senină care mă studia. Nu vedeam acolo decât certitudinea, confirmarea morţii lui Therem.
Venisem în Estre cu o solie nebunească, sperând să găsesc o mângâiere. Nu exista aşa ceva. De ce oare crezusem că un pelerinaj în locurile copilăriei prietenului meu ar fi schimbat cu ceva lucrurile, ar fi umplut un gol, ar fi alinat vreo remuşcare? Acum nimic nu putea fi schimbat. Pelerinajul meu în Estre avea însă un alt scop şi pe acesta îl puteam duce la bun sfârşit.
— L-am însoţit pe fiul dumneavoastră în lunile dinaintea morţii sale. Eram cu el când a murit. V-am adus jurnalul pe care l-a ţinut. Şi dacă doriţi să ştiţi ceva despre acele zile…
Pe chipul bătrânului nu licări nici un fel de expresie. Fizionomia lui nu se modifica. Însă cu o mişcare bruscă, tânărul care mă însoţise ieşi din penumbră, în lumina slabă şi pâlpâitoare dintre fereastră şi cămin, şi vorbi aspru: