— Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, mi-am amintit eu, înainte ca Oficiul să-şi fi început campania de exterminare a acestor vieţuitoare. Pe vremea aia erau mult mai multe şi mai îndrăzneţe. Acum n-au curajul să se apropie de oraşe.
— Din câte-mi amintesc eu povestea, omul se numea Konstantin. Nu cumva tu eşti acela?
— Numele lui de familie era Karaghiosis.
— Şi Karaghiosis eşti tu?
— Dacă aşa vrei… De ce?
— Pentru că, ulterior, el a ajutat la fondarea, la Atena, a lui Returnist Radpol şi pentru că tu ai mâini foarte puternice.
— Tu eşti „returnistă”?
— Da. Şi tu?
— Eu lucrez pentru Oficiu. N-am nici o opinie politică.
— Karaghiosis a plasat bombe în nişte staţiuni.
— Aşa este.
— Îţi pare rău că a pus bombe?
— Nu.
— Nu ştiu prea multe despre tine, nu-i aşa?
— Tu ştii totul despre mine. Ajunge doar să întrebi. N-am nimic de ascuns… Dar uite că acuma îmi vine taxiul aerian.
— Eu nu aud nimic.
— Ai să auzi…
După un moment, aparatul apăru lunecând din cer spre Insula Kos, dirijându-se după baliza pe care o instalasem la capătul curţii. M-am sculat şi am ridicat-o pe Cassandra în picioare, în timp ce taxiul cobora bâzâind. Era un Radson Skimmer; lung de şase metri, avea corpul lucios şi transparent, cu burta plată şi vârful bont.
— E ceva ce-ai vrea să iei cu tine?
— Ştii tu ce, dar nu se poate.
Skimmer-ul atinse solul şi uşa lui glisantă se deschise. Pilotul, purtând ochelari de zbor, întoarse capul.
— Am sentimentul că te paşte o primejdie, zise ea.
— Mă îndoiesc, Cassandra.
Coasta pierdută a lui Adam nu se poate restabili, nici prin presiune şi nici prin osmoză, slavă Domnului.
— La revedere, Cassandra.
— La revedere, „kallikanzaros”-ul meu.
Şi am intrat în skimmer, şi m-am înălţat dintr-un salt la cer, murmurând o rugăciune către Afrodita. Sub mine, Cassandra făcea semne cu mâna. În spatele meu, soarele îşi strângea plasa de lumină. Ne-am grăbit spre vest — şi-aici ar fi locul pentru o tranziţie lină, dar nu există aşa ceva. De la Kos la Port-au-Prince, drumul a înseninat patru ore, apă cenuşie, stele palide şi eu însumi furios. Atenţie la luminile colorate…
*
Sala era plină de oameni, o lună mare, tropicală, strălucea a petrecere, iar motivul pentru care eu le puteam vedea pe amândouă era acela că în final reuşisem s-o ademenesc pe Ellen Emmet afară, pe balcon, şi că uşile fuseseră larg deschise şi blocate în această poziţie.
— Iată-te întors iarăşi din rândul morţilor, mă salută ea, cu un zâmbet uşor. Ai dispărut aproape un an şi n-ai trimis nici măcar o ilustrată din Ceylon, în care să spui că eşti bine.
— Ai fost bolnavă.
— Aş fi putut să fiu.
Era mică de statură şi, ca toate femeile care urăsc lumina zilei, folosea din plin produsele cosmetice pe sub îmbrăcăminte. Îmi amintea de o păpuşă mecanică foarte complicată, dar tu mecanismul stricat — avea o graţie rece şi tendinţa să te lovească la ţurloaie tocmai atunci când te aşteptai mai puţin; şi mai avea şi-o grămadă de păr blond-castaniu, împletit într-o coafură ca un nod gordian, care mă chinuia, în timp ce mă munceam să i-l desfac în gând; ochii ei împrumutau oricare culoare i-ar fi plăcut zeului ales de ea pentru acea zi aparte — nuanţa nu mi-o amintesc acum, dar undeva, adânc, adânc, în interiorul lor, erau întotdeauna albaştri. Îmbrăcămintea de pe ea era verde-cafenie, suficientă ca s-o poată înfăşura de câteva ori şi s-o facă să arate asemeni unei plante fără formă, ceea ce reprezenta o şmecherie croitorească, dacă există aşa ceva — în afară de cazul că era din nou însărcinată, lucru de care mă îndoiam.
— Ei bine, dacă vrei să ştii, sunt bine, i-am spus eu. Insă n-am fost în Ceylon. Majoritatea timpului m-am aflat în Mediterana.
Din interior, se auzeau aplauze. Mi-a părut bine că mă găseam afară. Interpreţii tocmai terminaseră piesa lui Graber intitulată Masca lui Demeter, pe care autorul o scrisese în pentametru, în onoarea oaspetelui nostru din Vega; chestia durase două ore şi era proastă. Phil Graber, un om bine educat şi cu părul rar, considera că treaba este la locul ei, însă noi cam duceam lipsă de laureaţi în ziua când l-am ales pe el. Phil se simţea atras de ideile iui Rabindranath Tagore şi ale lui Chris Isherwood, având înclinaţie spre scrierea de epopei metafizice îngrozitor de lungi, discutarea detaliată a problemelor iluminismului şi practicarea zilnică, pe plajă, a unor exerciţii de respiraţie. În rest, era o fiinţă umană cât se poate de decentă.
Aplauzele se stinseră şi am auzit apoi sunetele melodioase ale thelinstrei, ca şi vocile celor ce începeau să. vorbească.
Ellen se sprijini cu spatele de balustradă.
— Aud că acum eşti oarecum căsătorit…
— Adevărat, am recunoscut eu; şi oarecum răvăşit. De ce m-au chemat înapoi?
— Întreabă-ţi şeful.
— L-am întrebat. Mi-a zis că urmează s-o fac pe ghidul. Ceea ce vreau totuşi să ştiu, este de ce? Care-i adevăratul motiv? M-am tot gândit la asta şi sunt tot mai nedumerit.
— Şi eu de unde să ştiu?
— Tu le ştii pe toate.
— Mă supraapreciezi, scumpule. Mai bine spune-mi cum e ea.
Am dat din umeri.
— Ca o sirenă, poate. De ce?
A fost rândul lui Ellen să dea din umeri.
— Aşa, din curiozitate. Dar pe mine cum mă prezinţi altora?
— Eu nu spun nimănui că semeni cu ceva.
— Mă jigneşti. Trebuie să semăn cu ceva, că doar n-oi fi unică?
— Tocmai asta e. Eşti unică.
— Atunci de ce nu m-ai luat cu tine anul trecut?
— Pentru că eşti o fiinţă de societate şi ai nevoie de un oraş în jurul tău. Tu nu poţi fi fericită decât aici, la Port.
— Dar nu sunt fericită, aici, la Port.
— Eşti mai puţin nefericită decât ai fi în oricare altă parte a acestei planete.
— Am fi putut încerca, spuse ea, după care îmi întoarse spatele ca să se uite în vale, la luminile portului.
— Ştii, zise după un timp, deşi eşti al naibii de urât, eşti atrăgător. Asta trebuie să fie.
Mi-am oprit mâna la câţiva centimetri de umărul ei.
— În plus, a continuat ea cu o voce calmă, golită de emoţie, eşti un coşmar care merge ca un om.
Am lăsat mâna în jos şi-am râs pe înfundate.
— Ştiu, am spus. Vise plăcute!
Am dat să mă întorc, dar m-a apucat de mânecă.
— Aşteaptă!
M-am uitat în jos, la mâna ei, apoi am privit-o în ochi şi iar mi-am îndreptat privirea spre mână. Mi-a dat drumul.
— Tu ştii că eu niciodată nu vorbesc adevărat, spuse.
Apoi râse, cu râsul ei delicat.
— …Şi m-am gândit la ceva pe care ar trebui să-l ştii, despre această călătorie. Donald Dos Santos este aici şi cred că o să meargă şi el.
— Dos Santos? Asta e ridicol!
— E sus, în bibliotecă, împreună cu George şi cu un arab de statură mare.
Am privit dincolo de ea, până jos, în port, urmărind umbrele care, ca şi gândurile mele, erau negre şi se mişcau încet pe străzile întunecoase.
— Un arab de statură mare? am zis eu, după un timp. Cu cicatrice pe mâini? Ochi galbeni? Cu numele de Hasan?
— Da, aşa este. L-ai mai întâlnit?