— Am venit să vă avertizez, zise ea, sec, pentru că Macmilan înşeală şi merită să fie înşelat. Asta-i tot.
Dar nu era.
Se uită pe uşa deschisă şi văzu uliţa pe care trebuia să meargă până-n stradă, apoi pe drum, până în oraş şi pe străzile acestuia, până la casa ei, la tatăl ei…
— Nu înţeleg, zise ea aşezându-se iar, brusc, pentru că tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Nu gândesc. Vera a spus…
— Ce-a spus?
— Să stau şi să gândesc.
— A…
— Aşteaptă. Trebuie să mă gândesc. N-am făcut-o atunci, trebuie s-o fac acum.
Rămase liniştită pe scaun câteva minute, cu mâinile strânse.
— Vera a spus că acesta-i un război. Am trădat tabăra tatălui meu. Vera e ostatecă în cetate. Voi fi ostatecă în oraş. Dacă ea nu poate pleca, nu voi putea nici eu. Va trebui să suport asta.
Răsuflarea i se opri în gât, scoase un sunet înăbuşit la sfârşitul frazei.
— Noi nu luăm ostateci sau prizonieri, Luz
— N-am spus că luaţi. Am spus că rămân aici. Că am ales să rămân aici. Îmi dai voie?
Lev începu să se plimbe prin cameră, aplecându-se în mod automat când trecea pe sub grinzile joase. Cămaşa i se usca pe un scaun, în faţa focului. Şi-o puse, se duse în camera din fund, veni cu pantofii în mână, se aşeză pe un scaun lângă masă să se încalţe.
— Poţi să stai aici, zise el. Oricine poate. Noi nu obligăm pe nimeni să plece, nu obligăm pe nimeni să rămână. Dar ce va crede tatăl tău? Chiar dacă ar crede că ai rămas de bunăvoie…
— Nu-mi va permite. Va veni să mă ia.
— Cu forţa.
— Da, cu forţa. Fără îndoială, împreună cu Macmilan şi armata lui.
— Atunci vei deveni pretextul pe care-l caută pentru a recurge la violenţă. Trebuie să te întorci acasă, Luz
— Pentru siguranţa voastră, spuse ea.
Gândise cu voce tare, văzând ce făcuse şi care puteau fi consecinţele. Dar Lev rămase nemişcat, cu un pantof — unul murdar, vechi observă ea — în mână.
— Da, spuse el, pentru siguranţa noastră. Ai venit aici pentru siguranţa noastră. Acum te vei întoarce pentru siguranţa noastră. Dacă vor descoperi că ai fost aici? Nu, spuse el, după o pauză. Nu te poţi întoarce. Vei fi prinsă în minciuni — a ta şi a lor. Ai venit aici pentru Vera, pentru noi. Eşti alături de noi.
— Nu, nu sunt, spuse furioasă Luz, dar lumina şi căldura de pe figura lui Lev o zăpăciseră.
Vorbea cu atâta linişte, cu atâta certitudine! Zâmbea.
— Luz, îţi aminteşti de vremea când am fost la şcoală? întotdeauna am vrut să vorbesc cu tine, dar n-am avut curaj. Am discutat doar o dată, la apus, când m-ai întrebat de ce nu lupt cu Angel şi banda lui. N-ai fost niciodată ca alte fete din oraş, nu te potriveai cu ele, nu le aparţineai. Tu faci parte din cei de aici. Adevărul are importanţă pentru tine. Îţi aminteşti când te-ai înfuriat pe un profesor, când a spus că iepurii nu hibernează, iar Timmo a încercat să-i spună că găsise o peşteră plină cu iepuri hibernând, iar profesorul a vrut să-l biciuiască pentru obrăznicie?
— Am spus că o să-l reclam tatălui meu, zise Luz, albă la faţă.
— Te-ai ridicat în picioare, ai spus că profesorul nu cunoaşte adevărul şi-l biciuia pe Timmo pentru că i-l spunea — aveai doar paisprezece ani. Luz, vino cu mine, vom merge în casa lui Elia. Le vei spune ce mi-ai spus mie şi vom stabili ce avem de făcut. Nu te poţi întoarce acum ca să fii pedepsită, făcută de râs! Poţi locui la Southwind, are casa afară din oraş, vei avea linişte. Vino cu mine, nu putem pierde timpul!
Întinse mâna spre ea, peste masă. Mâna lui fină, caldă, plină de viaţă. Ea o luă şi-l privi în ochi, iar ochii ei se umplură de lacrimi.
— Nu ştiu ce să fac, spuse ea, plângând. Ţi-ai pus doar un pantof, Lev.
CAPITOLUL 8
Aşa scurt cum era timpul, toată comunitatea trebuia adunată laolaltă, să fie împreună, să reziste. Graba era într-adevăr în favoarea lor, pentru că fără nici o constrângere cei temători şi lipsiţi de curaj s-ar fi putut retrage. Sub ameninţarea unui atac iminent, toţi erau nerăbdători să găsească şi să menţină centrul, forţa grupului.
Exista un centru şi el se afla acolo — era chiar centrul, el cu Andre, Southwind, Martin, Italia, Santha şi toţi ceilalţi, cei tineri, cei hotărâţi. Vera nu se afla acolo şi totuşi se afla, în toate hotărârile lor, cu blândeţea şi fermitatea ei nestrămutată. Elia nu se afla acolo, el şi Jewel şi alţi câţiva, majoritatea oameni mai în vârstă stăteau de-o parte, trebuia să stea de-o parte, fiindcă voinţa lor nu era voinţa comunităţii. Elia nu fusese niciodată pe de-a-ntregul pentru planul emigrării şi acum susţinea că merseseră prea departe, că fata trebuie trimisă imediat înapoi la tatăl ei, cu o delegaţie care să "se aşeze cu Sfatul şi să discute — dacă ne-am aşeza să stăm de vorbă unii cu alţii, n-ar fi nevoie de toată neîncrederea asta şi de sfidare…"
— Oamenii înarmaţi nu stau la discuţii, Elia, zise bătrânul Lyons obosit.
Cei tineri nu se îndreptară spre Elia, ci spre "oamenii Verei". Lev simţea forţa prietenilor lui şi a întregii comunităţi susţinându-l şi fiind de partea lui. Părea că el nu e Lev singur, ci Lev de o mie de ori — el, dar el mărit, uriaş, nemărginit, amestecat cu toţi ceilalţi, eliberat, aşa cum niciodată n-ar putea fi un om singur liber.
Nu prea era nevoie să se sfătuiască, să le explice oamenilor ce au de făcut, rezistenţa îndârjită şi răbdătoare pe care trebuia s-o opună violenţei din Cetate. Ştiau deja, gândeau pentru el şi el pentru ei; vorbele lui exprimau voinţa lor.
Luz era străina, autoexilată: prezenţa ei în Shantih accentua prin contrast această senzaţie de comunitate perfectă şi o întărea prin milă. Ştiau de ce venise şi încercaseră să se poarte frumos cu ea. Era singură printre ei, speriată şi bănuitoare, retrasă în mândria şi aroganţa ei de fiică a Şefului de câte ori nu înţelegea. Dar înţelegea, se gândi Lev, oricât de mult ar fi împiedicat-o raţiunea; înţelegea cu inima, pentru că venise la ei încrezătoare.
Când el îi spuse lucrul ăsta, că era şi fusese întotdeauna în cuget una de-a lor, una din Oamenii Păcii, ea arboră privirea ei dispreţuitoare.
— Nici nu ştiu ce înseamnă ideile astea ale voastre, zise.
Dar de fapt învăţase multe de la Vera; şi în acele zile ciudate, încordate, fără activitate, de aşteptare a unui mesaj sau a atacului din partea Cetăţii, când munca obişnuită era întreruptă şi "oamenii Verei" stăteau mult împreună, Lev vorbi cu ea cât putu de des, dorind s-o aducă printre ei cu totul, în centru, unde era atât de multă pace şi forţă şi unde nu erai singur.
— E foarte plictisitor, zău, explică el, un fel de listă cu reguli, ca la şcoală. Mai întâi faci una, apoi alta. Mai întâi încerci negocierea şi arbitrarea problemei, oricare ar fi ea, cu mijloacele şi instituţiile existente. Încerci să stai de vorbă, aşa cum spune Elia într-una. În etapa asta însemna ca grupul Verei să discute cu Consiliul, înţelegi? N-a mers. Aşa că ajungi la etapa a doua: noncooperarea. Un fel de a te aşeza şi sta liniştit, ca ei să ştie că ai vorbit serios. Aici suntem noi acum. Apoi urmează etapa a treia, pe care o pregătim acum: elaborarea unui ultimatum. Un apel final, ce oferă o soluţie creatoare şi explicarea clară a celor ce vor urma dacă nu vor fi de acord cu soluţia asta.
— Şi ce va urma, dacă nu vor fi cumva de acord?
— Trecem la etapa a patra. Nesupunerea civilă.
— Ce înseamnă asta?
— Refuzul de a ne supune ordinelor legilor, oricare ar fi ele, emise de autoritatea contestată. Noi ne întemeiem propria autoritate, independenţă, în paralel, şi ne vedem de treabă.