— Pur şi simplu?
— Pur şi simplu! zise el zâmbind. Ştii, pe Pământ a mers mereu. Faţă de tot felul de ameninţări, închisori, torturi, atacuri. Poţi citi despre asta, ar trebui să citeşti "Istoria…" Mirovskăi.
— Nu pot citi cărţi, zise fata cu aerul ei dispreţuitor. Am încercat odată să citesc una… Dacă mergea atât de bine, de ce aţi fost alungaţi de pe Pământ?
— Nu erau destui de-ai noştri. Guvernele erau prea mari şi prea puternice. Dar nu ne-ar fi trimis în exil, nu-i aşa, dacă nu s-ar fi temut de noi.
— Aşa spune tatăl meu despre strămoşii lui, observă Luz.
Avea sprâncenele apropiate de ochii negri şi pătrunzători. Lev o urmări liniştit o clipă de calmul ei şi captivat de ciudăţenia ei. Fiindcă, oricât ar fi susţinut ea că e de-a lor, nu era; nu semăna cu Southwind, nici cu Vera, cu nici o femeie pe care o cunoştea el. Era altfel, o străină pentru el. Ca la bâtlanul cenuşiu de la Meeting Pool, era în ea o tăcere, o tăcere care îl respingea, îl respingea spre alt centru.
Era atât de captivat, atât de absorbit privind-o, încât, deşi Southwind spuse ceva, el nu auzi, iar când vorbi chiar Luz fu din nou uimit şi o clipă încăperea cunoscută din casa lui Southwmd păru ciudată, un loc străin.
— Aş vrea să uităm toate astea, zise ea. Pământul — e la o sută de ani distanţă, o altă lume, un alt soare, ce ne pasă nouă aici? Noi suntem aici, acum. De ce să nu facem cum vrem noi? Eu nu sunt de pe Pământ. Voi nu sunteţi de pe Pământ. Asta e lumea voastră… Ar trebui să-i dăm un nume al ei.
— Ce nume?
— Unul care nu înseamnă nimic. Ooboo, sau Baba. Sau să-i spunem Noroi. Totul e noroi — dacă Pământul se numeşte "pământ", de ce să nu se numească asta "noroi"?
Părea furioasă, aşa cum părea de multe ori, dar când Lev râse, râse şi ea. Southwind zâmbi doar, şi zise cu vocea ei blândă:
— Da, aşa e. Şi apoi putem să creăm o lume a noastră, în loc să-i imităm într-una pe cei de pe Pământ. Dacă n-ar fi existat violenţă, n-ar fi trebuit să fie nici nonviolenţă…
— Începem cu noroi şi clădim o lume, zise Lev. Dar nu înţelegi că tocmai asta facem?
— Facem plăcinte din noroi, spuse Luz.
— Clădim o lume nouă.
— Din fărâme de la cea veche. Dacă oamenii uită ce s-a întâmplat în trecut, trebuie să refacă totul, nu ajung niciodată în viitor. De aceea se luptă într-una în războaie pe Pământ. Uită cum a fost ultimul. Noi începem de la început. Pentru că ţinem minte vechile greşeli şi nu le facem.
— Uneori am impresia, zise Andre, care şedea pe cuptor, reparând o sanda pentru Southwind — în timpul liber se ocupa cu cârpăceala — dacă nu te superi Luz, că în Cetate ei ţin minte toate greşelile vechi ca să le poată repeta.
— Nu ştiu, spuse ea cu nepăsare.
Se ridică şi merse la fereastră. Era închisă, pentru că ploaia nu se oprise şi vremea era mai rece, cu un vânt de la răsărit. Focul mic din cuptor încălzea şi lumina camera. Luz se aşeză cu spatele la odăiţă, privind prin ochiurile mici şi aburite de geam la câmpurile întunecate şi norii bătuţi de vânt.
În dimineaţa în care venise la Shantih, după ce vorbise cu Lev şi cu ceilalţi, îi scrisese o scrisoare tatălui ei. Una scurtă, chiar dacă îi trebuise toată dimineaţa s-o scrie. I-o arătase întâi lui Southwind, apoi lui Lev. Când el o privi acum, silueta dreaptă şi fermă proiectată în lumină, revăzu scrisoarea ei, rânduri drepte, negre şi băţoase. Scrisese:
Stimate domn!
Am plecat din casa noastră. Voi sta în Oraşul Shanty pentru că nu sunt de acord cu planurile dumneavoastră. M-am hotărât să plec şi m-am hotărât să rămân. Nimeni nu mă ţine prizonieră sau ostatică. Aceşti oameni sunt gazdele mele. Dacă îi veţi brutaliza, nu voi fi de partea dumneavoastră. A trebuit să fac alegerea aceasta. Aţi făcut o greşeală în privinţa lui H. Macmilan. Seniora Adelson n-are nici o legătură cu venirea mea aici. A fost alegerea mea.
Fiica dumneavoastră respectuoasă,
Luz Marina Falco Cooper
Nici un cuvânt de afecţiune; nici o rugăminte de iertare.
Şi nici un răspuns. Scrisoarea fusese imediat luată de un curier, tânărul Welcome; el o strecurase pe sub uşa Casei Falco şi plecase imediat. De îndată ce se întorsese cu bine la Shantih, Luz începuse să aştepte răspunsul tatălui ei, să se teamă de el dar totuşi să-l aştepte. Asta fusese acum două zile. Nu venise nici un răspuns; nici un atac sau asalt în timpul nopţii; nimic. Discutară toţi ce schimbare în planurile lui Falco ar fi putut provoca dezertarea lui Luz, dar nu vorbiră despre asta în faţa ei, dacă ea nu aduse vorba.
Acum ea spuse:
— Nu vă înţeleg ideile, zău. Toate etapele, toate regulile, toată vorbăria.
— Sunt armele noastre, replică Lev.
— Dar de ce să luptaţi?
— N-avem altă soluţie.
— Ba da, avem. Să plecăm.
— Să plecăm?
— Da! Să plecăm înspre nord, înspre valea pe care aţi găsit-o. Pur şi simplu să mergem. Să plecăm. Asta am făcut eu, adaugă ea, privindu-l poruncitor când el nu răspunse imediat. Am plecat.
— Şi ei vor veni după tine, zise el cu blândeţe.
— N-au venit, dădu ea din umeri. Nu le pasă.
Southwind scoase un sunet mic de atenţionare, protest, compătimire; însemna într-adevăr tot ce trebuia spus, dar Lev îl traduse:
— Ba le pasă şi vor veni, Luz. Tatăl tău…
— Dacă vine după mine, voi fugi mai departe. Voi continua.
— Unde?
Ea se întoarse din nou şi nu răspunse. Se gândiră toţi la acelaşi lucru: pustiul. Parcă intrase pustiul în casă, parcă ar fi căzut zidurile, fără să mai ofere vreun adăpost. Lev fusese acolo. Andre fusese acolo, luni întregi de singurătate nesfârşită, fără un cuvânt; acum era în sufletele lor şi niciodată nu puteau scăpa pe de-a-ntregul de el. Southwind nu fusese în pustiu, dar iubirea ei zăcea îngropată acolo. Chiar Luz, care nu-l văzuse sau ştiuse vreodată, copilul celor care de o sută de ani îşi înălţaseră zidurile în faţa pustiului şi-l negaseră, auzise de el şi se temea de el, ştia că e o prostie să spui că pleci singur din Colonie. Lev o urmări în tăcere. Îi era milă de ea, grozav de milă, ca de un copil jignit şi încăpăţânat, care nu se lasă mângâiat, te ţine la distanţă, nu vrea să plângă. Dar ea nu era copil. Cea pe care o văzu el, era femeie, o femeie în pustiu; şi mila se topi în admiraţie şi teamă. Îi era teamă pentru ea. Exista în ea o forţă ce nu provenea din dragoste, încredere sau comunitate, nu izvora din ceva care să dea putere, din ceva cunoscut de el. Se temea de această forţă şi tânjea după ea. În aceste trei zile cât stătuseră împreună, văzuse totul prin ochii ei, de parcă toată lupta lor ar fi avut sens doar dacă o puteau face pe ea să înţeleagă, de parcă alegerea ei ar fi fost mai importantă decât planurile şi idealurile după care trăiau. Era demnă de milă, de admiraţie, valoroasă aşa cum era valoros orice suflet omenesc, dar nu trebuia să-i domine gândirea. Trebuia să fie una de-a lor, să lupte cu el, să-l susţină, nu să-i umple şi să-i tulbure gândurile în halul ăsta. Mai târziu va avea timp să se gândească la ea şi s-o înţeleagă, când înfruntarea avea să se termine iar ei vor fi obţinut pacea. Mai târziu va avea tot timpul din lume.
— Nu putem merge acum spre nord, zise el răbdător, destul de tăios. Dacă ar pleca un grup acum, ar slăbi unitatea celor care trebuie să rămână în urmă. Iar Cetatea va trimite iscoade. Trebuie să ne stabilim singuri libertatea de a pleca — aici, acum. Apoi vom pleca.