— De ce le-aţi dat hărţile, le-aţi arătat drumul! spuse Luz nerăbdătoare şi cu pasiune. A fost o prostie. Puteaţi pur şi simplu să fi plecat.
— Suntem o comunitate, zise Lev, Cetatea şi Oraşul.
Şi se opri aici.
Andre îl contrazise mai degrabă, când adaugă:
— Oricum, nu puteam să ne furişăm. Un număr mare de oameni care migrează lasă o urmă foarte uşor de observat.
— Şi dacă vă urmăreau într-adevăr tot drumul spre nord, în munţii voştri — eraţi deja acolo şi spuneaţi "Îmi pare rău, aici suntem noi, găsiţi-vă altă vale, e destul loc!"
— Iar ei ar fi folosit forţa. Mai întâi trebuie stabilit principiul egalităţii şi a-l liberului arbitru. Aici.
— Dar ei folosesc forţa aici! Vera e deja prizonieră, şi ceilalţi în închisoare, şi bătrânul şi-a pierdut ochiul şi huliganii vin să vă bată sau să vă împuşte — toate pentru a stabili un "principiu", când aţi fi putut pleca, scăpa, să fiţi liberi!
— Libertatea se câştigă prin sacrificiu, spuse Southwind.
Lev privi spre ea, apoi iute înspre Luz; nu era sigur că Luz aflase de moartea lui Timmo în drumul spre nord. Probabil că stând aici, singură, cu Southwind, în ultimele trei nopţi, aflase. Oricum, calmul din vocea lui Southwind o linişti.
— Ştiu, zise Luz. Trebuie să rişti. Dar sacrificiul… Urăsc ideea asta, sacrificiul!
Lev rânji fără să vrea:
— Dar tu ce-ai făcut?
— Nu m-am sacrificat pentru nici o idee! Pur şi simplu am fugit — nu înţelegeţi? Şi asta ar trebui să faceţi şi voi toţi!
Luz vorbea provocator, sfidător, apărându-se, fără convingere; dar răspunsul lui Southwind îl ului pe Lev:
— Poate că ai dreptate, zise ea. Atâta vreme cât ne ridicăm la luptă, chiar dacă ne luptăm cu armele noastre, facem jocul lor.
Luz Falco era o intrusă, o străină, nu ştia ce gândeau şi simţeau Oamenii Păcii, dar s-o audă pe Southwind spunând ceva iresponsabil era şocant, o insultă pentru unitatea lor perfectă.
— Să fugim şi să ne ascundem în pădure — asta-i o soluţie? întrebă Lev. Pentru iepuri, da. Nu pentru fiinţe umane. Fiindcă stăm în picioare şi avem două mâini nu înseamnă că suntem oameni. Fiindcă stăm în picioare şi avem şi idei şi idealuri suntem! Şi că ne ţinem de idealurile astea. Împreună. Nu putem trăi singuri. Altfel murim singuri — ca animalele.
Southwind încuviinţă cu tristeţe, dar Luz se încruntă şi-i replică:
— Moartea e moarte, are vreo importanţă dacă e în pat, în casă, ori afară în pădure? Suntem animale. De aceea murim toţi.
— Dar să trăieşti şi să mori de… de dragul spiritului… e altceva, e altceva decât să alergi şi să te ascunzi, cu totul singur, egoist, scormonind după hrană, tremurând de frică, urând, fiecare pe cont propriu…
Lev se bâlbâia, simţea cum îi arde faţa. Întâlni privirea lui Luz şi se bâlbâi din nou, apoi tăcu. În privirea ei se citea lauda, o laudă cum el nu meritase vreodată, nu visase vreodată că merită, laudă şi bucurie, aşa că îşi dădu seama că e aprobat în acele momente de mânie şi ceartă, aprobat în totalitate, în vorbe, în viaţă, în fiinţa lui.
Asta e adevăratul centru, se gândi. Cuvintele îi treceau repede şi clare în minte. Nu se mai gândi la ele, dar nimic din esenţa acelor cuvinte nu mai era la fel; nimic nu va mai fi vreodată la fel. Ajunsese în munţi.
Ţinea mâna dreaptă întinsă spre Luz într-un gest de implorare. El văzu, ea văzu acel gest neterminat. Dându-şi dintr-o dată seama, îşi lăsă mâna să cadă; gestul era neterminat. Ea se întoarse brusc şi vorbi cu mânie şi disperare:
— O, nu înţeleg, totul e atât de ciudat, nu voi înţelege niciodată, voi ştiţi totul iar eu nici nu m-am gândit vreodată la ceva…
În timp ce vorbea părea mai scundă, mică, furioasă, renunţând.
— Vreau dar…
Se opri dintr-o dată.
— Va veni, Luz, zise el. Nu trebuie să alergi după asta. Vine, va veni — îţi promit…
Ea nu întrebă ce promitea el. Nici el n-ar fi putut să-i spună.
Când ieşi din casă, vântul ce aducea stropi de ploaie îl lovi în faţă, tăindu-i respiraţia. Suspină: ochii i se umplură de lacrimi, dar nu din cauza vântului. Se gândi la dimineaţa aceea luminoasă, la răsăritul argintiu al soarelui şi la marea lui fericire, doar cu trei zile în urmă. Astăzi era totul cenuşiu, fără cer, lumină puţină, o grămadă de ploaie şi de noroi. Noroi, lumea se numeşte Noroi, se gândi şi vru să râdă, dar ochii îi erau încă plini de lacrimi. Ea rebotezase lumea. În dimineaţa aceea, pe drum se gândi, atunci era fericire, dar acum este — şi nu ştiu cum să-i spună, doar numele ei, Luz. Toate erau cuprinse în el, răsăritul argintiu al soarelui, marele apus înflăcărat al soarelui deasupra Cetăţii, cu ani în urmă, şi tot ce avea să urmeze, chiar ceea ce făceau ei acum, discuţiile şi planurile, confruntarea şi victoria lor sigură, victoria luminii.
— Promit, promit, şopti el în vânt. Toată viaţa, toţi anii vieţii mele.
Voia să meargă mai încet, să se oprească, să ţină clipa în loc. Dar chiar vântul ce-i sufla în faţă îl silea să înainteze. Erau prea multe de făcut, prea puţin timp acum. Mai târziu, mai târziu. Asta putea fi noaptea în care să vină banda lui Macmilan; n-aveau cum să ştie. Ghicind probabil că Luz le-a trădat planul, şi-l schimbaseră. N-aveau ce face decât să aştepte şi să fie pregătiţi până ce propriul lor plan avea să fie gata. Pregătirea era totul. Nu va fi panică. Indiferent dacă Cetatea sau Oraşul făceau prima mişcare, Oamenii Păcii vor şti ce au de făcut, cum sancţioneze. Continuă să meargă cu paşi mari aproape alergând în Shantih. Ploaia avea gust dulce pe buzele lui.
Era acasă seara târziu când sosi mesajul. l-l aduse tatăl lui de la Casa Întrunirilor.
— Un tip cu o cicatrice pe faţă, un paznic, zise Sasha cu vocea blândă şi ironică. S-a plimbat până sus, a întrebat de Shults. Cred că se referea la tine, nu la mine.
Era un bilet pe hârtia grosolană care se fabrica în Oraş. Lev se gândi o clipă că Luz scrisese cuvintele negre şi ţepene:
Shults: Voi fi la turnătoria rotundă astăzi, la apusul soarelui. Vino cu câţi vrei. Eu voi fi singur.
Luis Burnier Falco
O şmecherie, o şmecherie clară. Prea clară? Avea timp exact cât să revină la casa lui Southwind şi să-i arate biletul lui Luz.
— Dacă spune că va fi singur, va fi singur, zise ea.
— L-ai auzit cum îşi făcea planul să ne înşele cu Macmilan, spuse Andre.
Ea privi pe lângă Andre cu dispreţ.
— Ăsta e numele lui, zise. Nu şi-ar fi trecut numele pe o minciună. Va veni singur.
— De ce?
Ea ridică din umeri.
— Eu merg, spuse Lev. Da! Cu tine Andre! Şi cu câţi crezi că e nevoie. Dar va trebui să-i aduni destul de repede. Mai e doar vreo oră până la apusul soarelui.
— Ştii că te vor lua ostatic, zise Andre. Ai de gând să te duci singur în mâinile lor?
Lev dădu din cap energic, în semn de încuviinţare.
— Ca un wotsit, spuse şi râse. Am intrat — şi am ieşit! Hai, hai să adunăm un grup, Andre. Luz — vrei să vii?
Ea era nehotărâtă.
— Nu, răspunse; se crispa. Nu pot. Mi-e frică.
— Eşti înţeleaptă.
— Ar trebui să merg. Să-i spun chiar eu că nu mă ţii aici, că eu am ales. El nu crede asta.
— Ce alegi tu şi dacă el crede nu prea contează, spuse Andre. Eşti doar un pretext: proprietatea lor. Mai bine nu veni, Luz. Dacă vei fi acolo, probabil că vor face uz de forţă ca să te ia înapoi.