Ea dădu din cap, dar încă ezita. În cele din urmă zise:
— Ar trebui să vin.
Vorbise cu o hotărâre atât de disperată, încât Lev izbucni:
— Nu…
Dar ea continuă:
— Trebuie. N-o să stau de-o parte şi alţii să vorbească despre mine, să lupte pentru mine, să mă paseze de colo-colo.
— Nu vei fi dată înapoi, spuse Lev. Eşti propria ta stăpână. Vino cu noi dacă vrei.
Ea încuviinţă.
Turnătoria rotundă era un loc vechi, înconjurat de copaci, la sud de şoseaua ce se afla la jumătatea distanţei dintre Cetate şi Oraş şi mai vechi decât acestea cu secole. Copacii căzuseră şi putreziseră de multă vreme, rămânând doar lacul rotund din mijloc. Aici fusese ridicată prima turnătorie din Cetate; decăzuse şi ea când se găsise minereu mai bogat în Dealurile din Sud, acum patruzeci de ani. Cuptoarele şi utilajele dispăruseră, atelierele vechi, dărâmate şi şubrede năpădite de rochiţa-rândunicii şi oţetari stăteau coşcovite şi părăsite lângă malul neted al lacului.
Andre şi Lev adunaseră un grup de douăzeci de oameni. Andre îi conduse în jurul vechilor ateliere, să se asigure că nu se ascundea nici un paznic în ele sau în spatele lor. Erau goale şi nu exista alt loc în care să se ascundă o bandă pe câteva sute de metri. Era un loc fără denivelări, fără copaci, părăsit şi cu un aspect dezolant în lumina difuză a apusului. Ploaia fină cădea pe apa cenuşie a lacului rotund, ce stătea neadăpostit fără apărare ca un ochi deschis şi orb. Pe celălalt mal al lacului Falco îi aştepta. Îl văzură plecând de lângă un desiş în care se adăpostise cumva de ploaie şi ocolind malul ca să vină înspre ei, singur.
Lev se desprinse de ceilalţi. Andre îl lăsă în faţă, dar merse câţiva metri în spatele lui cu Sasha, Martin, Luz şi alţi câţiva. Restul grupului rămase răspândit pe malul lacului şi pe panta care ducea spre Şosea, de pază.
Falco se opri, privindu-l pe Lev. Stăteau chiar pe malul lacului, unde era mai uşor de mers. Între ei, în apă, se afla un intrând mic şi plin de noroi, un golf nu mai mare decât un braţ de om, cu nisip fin pe maluri, un port pentru vasul de jucărie al unui copil. Cu simţurile încordate, Lev era conştient atât de părticica de apă şi nisip şi de cum s-ar fi putut juca un copil acolo, cât şi de silueta dreaptă a lui Falco, de chipul lui frumos, care era al lui Luz şi totuşi absolut diferit, de pardesiul lui cu cordon, pe umerii şi mânecile căruia ploaia lăsase pete întunecate.
Cu siguranţă că Falco îşi văzu fiica în grupul din spatele lui Lev, dar n-o privi şi nu-i vorbi. Îi vorbi lui Lev, cu o voce blândă şi seacă, ceva mai tare ca să se audă în şiroitul intens al ploii.
— Sunt singur, după cum vezi şi neînarmat. Vorbesc doar în numele meu. Nu în calitate de Consilier.
Lev încuviinţă. Simţi dorinţa să-i spună pe nume acestui bărbat, nu Senhor sau Falco, ci pe numele mic, Luis; nu-şi înţelegea imboldul şi nu vorbi.
— Vreau ca fiica mea să vină acasă.
Lev arătă, cu un gest uşor şi deschis, că ea era acolo, în spatele lui.
— Vorbiţi-i, Senhor Falco, spuse el.
— Am venit să-ţi vorbesc dumitale. Dacă dumneata vorbeşti în numele rebelilor.
— Rebeli? Faţă de ce anume, senhor? Eu sau oricare dintre noi vom vorbi pentru Shantih, dacă vreţi. Dar Luz Marina poate vorbi şi singură.
— N-am venit să mă cert, zise Falco.
Se comporta absolut controlat şi politicos, chipul îi era rigid. Calmul şi încordarea lui erau ale unui om ce suferea.
— Ascultă. Va urma un atac asupra Oraşului. Dumneata ştii asta, acum. Nu l-aş mai putea preveni, dacă aş vrea, deşi l-am întârziat. Dar vreau ca fiica mea să nu aibă nici un amestec. Să fie în siguranţă. Dacă o trimiţi acasă cu mine, eu ţi-i voi trimite pe Senhora Adelson şi pe ceilalţi ostatici la noapte, sub pază. Voi veni cu ei, dacă vrei. Dar las-o să vină înapoi cu mine. Asta e ceva doar între noi doi. Restul, lupta voi aţi început-o prin nesupunerea voastră, n-o pot opri, nici dumneata nu poţi, acum. Asta-i tot ce putem face. Să negociem ostaticii voştri şi astfel să-i salvăm.
— Senhor, vă respect sinceritatea dar n-am luat-o pe Luz Marina de la dumneavoastră şi nu v-o pot da înapoi.
În timp ce vorbea, Luz veni lângă el, înfăşurată în şalul ei negru.
— Tată, vorbi ea cu vocea clară şi dură, nu cu blândeţe, aşa cum vorbiseră el şi Falco, îi poţi opri pe huliganii lui Macmilan, dacă vrei.
Chipul lui Falco nu se schimbă. Poate că nu se putea schimba fără să se spargă în bucăţele. Urmă o tăcere lungă, plină de zgomotul ploii. Lumina era grea, strălucind doar jos şi departe, înspre apus.
— Nu pot, Luz, spuse el cu glasul acela dureros de liniştit. Herman este… este hotărât să te ia înapoi.
— Şi dacă aş veni înapoi cu tine, ca el să nu mai aibă vreun pretext, i-ai ordona să nu mai atace Shantih?
Falco nu se mişcă. Înghiţi din greu, de parcă i-ar fi fost gâtul foarte uscat. Lev îşi încleşta mâinile când văzu asta, când îl văzu pe bărbat stând acolo cu mândria lui ce nu suporta umilinţă şi era umilită, cu forţa lui ce trebuia să-şi recunoască neputinţa.
— Nu pot. Lucrurile au mers prea departe.
Falco înghiţi iar şi încercă din nou:
— Vino cu mine, Luz Marina, spuse el. Voi trimite imediat ostaticii înapoi, îţi dau cuvântul meu.
Îl privi pe Lev, iar chipul lui palid spunea ceea ce el nu putea spune, că avea nevoie de ajutorul lui Lev.
— Trimite-i! zise Luz. N-ai dreptul să-i ţii prizonieri.
— Şi tu vei veni…
Nu prea era o întrebare.
Ea scutură din cap:
— Nu ai dreptul să mă ţii prizonieră.
— Nu prizonieră, Luz, eşti fiica mea…
Făcu un pas înainte. Ea făcu un pas înapoi.
— Nu! zise ea. Nu voi veni când te târguieşti tu pentru mine. Nu mă voi întoarce niciodată, atât timp cât ataci şi şi p-persecuţi oamenii!
Se bâlbâi şi-şi căută cuvintele.
— Nu mă voi mărita niciodată cu Herman Macmilan şi nici nu-l voi privi vreodată, îl de-îl detest! Voi veni când voi fi liberă să vin şi să fac aşa cum vreau şi câtă vreme el vine în Casa Falco, nu mă voi întoarce niciodată acasă!
— Macmilan? întrebă tatăl chinuit. Nu trebuie să te măriţi cu Macmilan…
Se opri şi privi de la Luz la Lev, puţin buimăcit.
— Vino acasă, spuse.
Vocea îi tremura, dar se luptă să şi-o controleze.
— Voi opri atacul, dacă pot. Vom — vom vorbi, cu voi, i se adresă lui Lev. Vom sta de vorbă.
— Vom sta de vorbă acum, mai târziu, când doriţi, răspunse Lev. E singurul lucru pe care l-am cerut vreodată, senhor. Dar nu trebuie să-i pretindeţi fiicei dumneavoastră să-şi negocieze libertatea pentru cea a Verei, pentru bunăvoinţa dumneavoastră sau pentru siguranţa dumneavoastră. Asta nu e corect. Nu puteţi face aşa ceva: noi nu vom fi de acord.
Falco rămase din nou nemişcat, dar era altceva: înfrângere, sau refuzul de a se lăsa înfrânt până la urmă? Chipul lui, alb şi ud de ploaie sau transpiraţie era imobil, lipsit de orice expresie.
— Deci n-o veţi lăsa să plece.
— Nu voi veni, răspunse Luz.
Falco dădu o dată din cap, se întoarse şi porni încet pe lângă malul rotund al lacului. Trecu de tufişurile estompate şi informe în lumina târzie a apusului, apoi urcă panta lină spre drumui ce ducea înapoi în Cetate. Silueta lui dreaptă, scundă şi întunecată se pierdu repede din vedere.