CAPITOLUL 9
Una dintre servitoare bătu la uşa Verei, o deschise şi spuse, cu vocea aceea pe jumătate timidă, pe jumătate impertinentă pe care o foloseau servitoarele când "îndeplineau ordine".
— Senhora Vera, don Luis vrea să vă vadă în camera cea mare, vă rog!
— Vai, vai, oftă Vera. E prost dispus?
— Teribil, spuse fata, Tereza, renunţând la atitudinea de" "îndeplinire a ordinelor" şi scărpinându-şi o bătătură de pe piciorul gol, tare, umflat.
Vera era considerată acum o prietenă, un fel de mătuşă binevoitoare sau soră mai mare de către fetele din casă. Chiar şi bucătăreasa între două vârste, Silvia, venise în camera Verei, în ziua după dispariţia lui Luz şi discutase cu ea, părând să nu-i pese că găsea linişte la duşman.
— Ai văzut mutra lui Michael? continuă Tereza. Don Luis i-a rupt ieri doi dinţi pentru că Michael a întârziat să-i scoată cizmele. Bombănea şi mormăia, ştii cum face el orice lucru, iar don Luis doar a dat cu piciorul, încălţat încă. Acum Michael arată caraghios cu botul umflat. Linda spune că don Luis s-a dus ieri seară singur în oraş. Tomas, de la familia Marquez, l-a văzut pe drum. Ce crezi că o să se întâmple? Crezi că o să încerce s-o aducă pe sărmana senhorita Luz înapoi?
— Vai, dragă, oftă iar Vera. Mai bine să nu-l lăsăm să ne aştepte.
Îşi netezi părul, îşi aranjă hainele şi-i spuse Terezei:
— Ce cercei frumoşi ai! Să mergem!
Şi urmă fata către sala Casei Falco.
Luis Falco stătea în fotoliul de lângă fereastră, privind spre golful Songe. Peste mare se întindea lumina neliniştită a dimineţii. Norii erau mari, agitaţi, strălucind alb când bătea soarele în ei, întunecat, când bătea vântul şi nori mai de sus acopereau lumina. Falco se ridică s-o întâmpine. Avea figura aspră, foarte obosită. Nu se uita la ea, când îi spuse:
— Senhora, dacă ai aici lucruri pe care vrei să le iei cu tine, te rog să le strângi.
— N-am nimic, spuse încet Vera.
Falco nu-i produsese groază. Ba chiar, în luna petrecută în casa lui începuse să-l placă, să-l respecte. Acum se vedea în el o schimbare. Nu durere şi furie, care erau vizibile şi de înţeles de la fuga lui Luz. Nu o emoţie, ci o schimbare în om, o dovadă a distrugerii, ca la cineva bolnav sau rănit de moarte. Se gândi să ajungă într-un fel la el, dar nu ştiu cum.
— Dumneata mi-ai dat hainele şi toate celelalte, don Luis, spuse ea.
Hainele pe care le purta fuseseră ale soţiei lui. Adusese un maldăr de haine în camera ei, rochii minunate, bluze, şaluri, toate împachetate cu grijă, cu frunze de levănţică presărate între ele, aflate acolo de atât timp încât le dispăruse mirosul.
— Să mă schimb în hainele mele?
— Nu. Da, dacă doreşti. Cum vrei. Întoarce-te cât mai repede, te rog.
Când se întoarse, după cinci minute, în costumul ei de mătase albă de copac, stătea tot nemişcat în fotoliu, privind golful acoperit cu nori mari, argintii.
Se ridică la apropierea ei, fără s-o privească nici acum.
— Te rog să vii cu mine, Senhora.
— Unde mergem? întrebă Vera, fără să se mişte.
— În oraş, zise el, apoi adăugă de parcă uitase să-i spună, gândindu-se, evident la ceva complet diferit. Sper să fie posibil să te alături alor tăi, de acolo.
— Sper şi eu. Ce face imposibil lucrul acesta, don Luis?
Nu-i răspunse. Ea îşi dădu seama că nu ignora întrebarea, dar că truda de a răspunde îl depăşea. Aşteptă ca ea s-o ia înainte. Vera privi camera mare, pe care ajunsese s-o cunoască bine, apoi figura lui.
— Mulţumesc pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o, don Luis, spuse ea, ceremonios. Îmi voi aminti adevărata ospitalitate, cea care transformă un prizonier în musafir.
Figura lui obosită nu se schimbă. Dădu din cap şi o aşteptă.
Ea trecu pe lângă el, apoi ieşiră din sală în stradă. Nu mai pusese piciorul în afara casei din ziua în care fusese adusă acolo.
Sperase că Jan, Hari şi ceilalţi vor fi şi ei prezenţi, dar nu se vedeau. O duzină de bărbaţi, pe care-i recunoscu a fi paznici personali ai lui Falco şi servitori, aşteptau grupaţi. Alt grup de bărbaţi între două vârste era alcătuit din consilierul Marquez şi cumnatul lui Falco, Cooper, cu însoţitorii lor, vreo treizeci cu toţii. Falco aruncă o privire iute spre ei, apoi, cu o deferenţă automată, o lăsă pe Vera să-l preceadă cu un pas, după care ieşi în stradă, făcând celorlalţi semn să-l urmeze.
În timp ce mergeau, îl auzea pe Marqez vorbindu-i lui Falco, dar nu înţelese ce-i spunea. Crestatul, Anibal, îi făcu cu ochiul abia vizibil, când trecu pe alături împreună cu fratele lui. Puterea şi strălucirea vântului şi luminii soarelui, după ce stătuse atât timp în casă sau în grădina interioară, o ameţiră. Se simţea nesigură mergând, de parcă ar fi zăcut la pat multă vreme.
În faţa Capitolului aştepta un grup mai mare, patruzeci, cincizeci de bărbaţi, toţi tineri, cu acelaşi fel de îmbrăcăminte, dintr-un material dens, negru-cafeniu. Ţesătoria lucrase din greu să facă atâta stofă identică, gândi Vera. Costumele aveau centuri şi nasturi mari, din metal. Arătau toate la fel. Toţi bărbaţii aveau biciuri şi muschete. Parcă erau o frescă din Capitol. Herman Macmilan păşi în faţă, înalt, cu umeri laţi, zâmbitor:
— La dispoziţia dumneavoastră, don Luis!
— Bună dimineaţa, don Herman. Sunteţi gata? spuse Falco, cu vocea lui calmă.
— Gata, senhor! Către oraş!
Se întoarse şi conduse coloana de oameni către Strada Mare, fără să-l aştepte pe Falco. Acesta o luă pe Vera de braţ şi o trase după el printre bărbaţii în costume de culoare închisă, să se alăture lui Macmilan, în fruntea trupelor. Însoţitorii lui încercară să se strângă lângă el. Vera era înconjurată de bărbaţi, de armele şi biciurile lor, de braţe puternice, de figuri tinere, ostile. Strada era îngustă, iar Falco îşi croia drum cu forţa, trăgând-o pe Vera după el. Dar în momentul în care ajunse lângă Macmilan, în fruntea trupelor îi dădu drumul Verei şi merse liniştit, de parcă ar fi fost acolo tot timpul.
Macmilan îl privi şi zâmbi, cu zâmbetul lui obişnuit, larg, plăcut. Apoi se prefăcu surprins s-o vadă pe Vera.
— Ce-i asta, don Luis? Aţi luat şi o femeie?
— Ai primit vreun raport din oraş?
— Se strâng încă. Nici o mişcare.
— Garda cetăţii ni se alătură la monument?
— Împreună cu rezervele adunate de Angel. Bine că ne mişcăm! Oamenii au aşteptat prea mult!
— Sunt oamenii tăi, mă aştept să-i stăpâneşti, zise Falco.
— Sunt dornici de acţiune.
Vera îl văzu pe Falco aruncându-i tânărului o privire iute, întunecată.
— Ascultă, don Herman! Dacă oamenii tăi nu ascultă de ordine — dacă tu nu asculţi de ordine — arunci ne oprim acum, aici!
Falco se opri, iar forţa personalităţii sale era atât de puternică, încât Vera, Macmilan şi oamenii din urmă se opriră, de parcă ar fi fost legaţi de el.
Zâmbetul lui Macmilan dispăru.
— Dumneata comanzi, consiliere, zise el cu un ton curtenitor, care nu-i ascundea supărarea.
Falco dădu din cap şi porniră mai departe. Vera remarcă, mirată, că ritmul îl stabilea, acum Falco.
Când se apropiară de metereze, văzu în vârf, lângă monument, un grup şi mai mare, care-i aştepta. Iar când trecură pe sub umbra navei cosmice spectrale, trupele se alăturară oamenilor lui Falco şi Macmilan, aşa că atunci când ajunseră pe drum erau peste două sute de indivizi.
Ce făceau? se întrebă Vera. Atacau oraşul? Atunci de ce-o luaseră cu ei? Ce-au de gând să facă? Falco e nebun de durere, Macmilan e nebun de lăcomie şi toţi oamenii ăştia solizi, cu puştile lor, cu uniformele lor, aliniaţi sunt de nesuportat. De-ar veni şi ceilalţi, să văd măcar o figură omenească! De ce m-au adus doar pe mine, unde sunt ceilalţi, i-au ucis? Sunt nebuni cu toţii, miros a sânge… Oare ştiu că vin în oraş? Oare ştiu? Ce vor face? Elia! Andre! Lev, dragul meu! Ce veţi face, ce veţi face? Veţi rezista? Nu mai pot, merg prea repede, nu mai pot…