— Aşa, zise ea, încercând să găsească un cuvânt de alinare.
Asta-i, dragul meu Lev…
Abia îşi auzea cuvintele, le spunea şi dispăreau în tăcere.
— Curând va fi totul bine, Lev…
CAPITOLUL 10
— E în regulă, spuse Luz. Totul merge bine. Nu te îngrijora. Fu nevoită să vorbească tare şi se simţi prost fiindcă trebuia de fiecare dată să spună acelaşi lucru; dar, măcar pentru o vreme vorbele ei aveau efect. Vera se întindea iarăşi în pat şi tăcea. Dar avea să încerce din nou să se ridice în capul oaselor, să întrebe ce se întâmpla, neliniştită şi speriată. Avea să întrebe despre Lev:
— Lev e bine? Era rănit la mână.
Apoi avea să spună că trebuia să se întoarcă în Cetate, la Casa Falco. N-ar fi trebuit să fi venit cu oamenii aceia înarmaţi, era vina ei, asta numai pentru că dorise atât de mult să se întoarcă acasă. Dacă avea să se întoarcă iarăşi ca ostatică, lucrurile aveau să se îndrepte, nu?
— Totul e bine, nu-ţi fă griji, spuse Luz, tare, ca pentru auzul slăbit al Verei. Totul merge bine.
Şi într-adevăr, oamenii mergeau la culcare odată cu venirea nopţii şi se trezeau dimineaţa. Îşi făceau treburile, pregăteau hrana şi mâncau, discutau; viaţa îşi continua cursul. Luz îşi vede în continuare de a ei. Şi ea mergea noaptea să se culce. Îi venea greu să adoarmă, iar când reuşea, se trezea în beznă ca să scape de mulţimea îngrozitoare care o îmbrâncea şi ţipa. Dar nimic din toate astea nu se întâmpla. Se întâlniseră. Încăperea era cufundată în întuneric şi în linişte. Se întâmplase, se terminase şi viaţa continua.
Funeraliile celor şaptesprezece care fuseseră ucişi avuseseră loc la două zile după marşul către Cetate; unii aveau să fie îngropaţi în satele lor, dar adunarea şi slujba făcută pentru toţi se ţinuse la Casa întâlnirii. Luz simţise că nu aparţinea locului acela şi că lui Andre, lui Southwind şi celorlalţi avea să le vină mai uşor dacă nu apărea şi ea pe acolo. Spusese că avea să stea cu Vera şi ei o lăsaseră. Dar, după mult timp petrecut în tăcerea grea a casei de pe câmpul spălat de ploaie, pe când Vera dormea şi Luz culegea seminţele de pe fibrele de copac de mătase ca să-şi găsească de treabă cu mâinile, un bărbat bătuse la uşă — un bărbat suplu, cu părul sur, nu-l recunoscuse de la început.
— Eu sunt Alexander Shults, spuse el. Doarme? Haide. N-ar fi trebuit să te fi lăsat aici.
Şi o duse înapoi la Casa întâlnirii, ca să însoţească până la locul de îngropăciune, procesiunea, tăcută care purta cele douăspezece coşciuge ale morţilor din Shantih. Aşa că ajunsese să stea, înfăşurată în şalul ei negru, în bătaia ploii la marginea mormântului lângă tatăl lui Lev. Îi era recunoscătoare pentru asta, deşi nu-şi spuseseră nimic.
Împreună cu Southwind, munci zi de zi pe câmpul cu cartofi al lui Southwind, pentru că recolta trebuia dusă la adăpost. În câteva zile ar fi început să putrezească în pământul umed. Munciră cot la cot atunci când Vera dormea şi făceau cu rândul, una pe câmp şi una în casă, atunci când se trezea şi avea nevoie de cineva alături. Mama lui Southwind venea deseori acolo, ca şi marele, tăcutul, competentul Italia, prietenul lui Southwind. Şi Andre trecuse pe acolo într-o zi, deşi avea şi el de muncă la câmp şi trebuia să mai petreacă în fiecare zi o parte din timp la Casa întâlnirii împreună cu Elia şi cu ceilalţi. Elia preluase conducerea, acum el era cel care purta discuţiile cu cei din Oraş. Andre povestise lui Luz şi Southwind ce se făcuse şi ce se spusese. Şaptesprezece oameni din Shantih morţi, acolo pe Drum; opt oameni din Cetate. Muriseră în numele păcii, dar şi uciseseră tot în numele ei. Totul se prăbuşise. Ochii lui Andre erau negri precum cărbunele. Glumise ca s-o înveselească pe Southwind (Luz observase, aşa după cum observa totul acum, fără să pună suflet, că el era îndrăgostit de Southwind de multă vreme), şi amândouă fetele zâmbiseră la glumele lui şi încercaseră să-l facă să se odihnească o vreme, alături de ele şi pe Vera. Luz şi Southwind munciră împreună, după-amiezile, pe câmp. Cartofii erau mici, tari şi curăţaţi, ieşind din noroi cu încâlceala lor fină de rădăcini. Găsea oarecare plăcere în munca de la câmp; în altceva, nu prea.
Din când în când, Luz gândea "Nimic din toate astea nu se petrece cu adevărat". I se părea că totul era doar un fel de tablou sau de ecran, un fel de joc de umbre, în spatele căruia se ascundea realitatea. Un spectacol cu păpuşi. Totul era atât de ciudat. Ce căuta ea pe câmp, târziu în după-amiază, pe vremea aceasta ceţoasă şi întunecată, purtând nişte pantaloni peticiţi, cu noroiul până la glezne şi până la coate, scoţând din pământ cartofi pentru oraşul Shanty? N-avea decât să se ridice şi să plece acasă. Fusta ei albastră şi bluza ei înflorată aveau să atârne curate şi călcate în dulapurile ei de haine. Teresa avea să-i aducă apă caldă pentru baie. În căminul din capătul de apus al Casei Falco, pe vremea asta, erau buşteni groşi şi un foc liniştit. Dincolo de sticla groasă a ferestrei, seara capătă nuanţe de albastru din ce în ce mai închis peste Golf. Poate că doctorul avea să dea pe acolo, căutând taifas, însoţit de buna lui prietenă Valera, sau, poate bătrânul consilier Di Giulio sperând să facă o partidă de şah cu tatăl ei…
Nu. Acelea erau păpuşi, creiere mici şi lucioase de păpuşă. Locul acela era nicăieri. Acesta era aici. Cartofii, noroiul, vocea blândă a lui Southwind, figura trasă, palidă a Verei, fâşâitul saltelei de paie în podul colibei din târguşorul Shanty, în bezna şi nemişcarea nopţii. Era ciudat, era greşit, dar era tot ce mai rămăsese.
Vera improviza. Medicul, Jewel, spusese că efectul loviturii trecuse. Trebuia să mai rămână în pat cel puţin o săptămână, dar avea să se facă bine. Vera ceruse să facă ceva. Southwind îi dăduse un coş mare cu bumbac, adunat de pe copacii sălbatici din Valea Roşie, ca să-l toarcă.
Elia bătu la uşă. Cele trei femei tocmai luaseră masa de prânz. Southwind spăla vasele, Luz aranja masa, Vera stătea sprijinită de perna înălţată, legând primul fir de fus. Elia părea curat, aidoma cartofilor mici, îi trecu prin minte lui Luz, cu chipul lui rigid şi rotund şi ochii albaştri. Voce îi era neaşteptat de profundă, dar blândă. Se aşeză la masa debarasată şi vorbi, adresându-se mai ales Verei.