— Şi murim de foame, nu-i aşa? Au fost ani de foamete. Luz vorbea ca prin vis, ca şi cum ar fi recitat o poveste veche, dar ochii ei negri erau în continuare umbriţi de linia neagră şi dreaptă.
— În primii zece ani ai Coloniei, şi nu numai atunci… o mulţime de oameni au murit de foame. Nu ştiau cum să cultive orezăriile, trestia de zahăr, până la venirea celor din Shanty Town.
Arcurile negre ale sprâncenelor tatălui ei erau acum şi ele o linie dreaptă. Îl concedie pe Michael şi pe fata din casă şi îşi sublinie spusele cu o mişcare largă a mâinii.
— Este o greşeală, spuse cu voce fermă, să trimiţi ţărani şi femei la şcoală. Ţăranii devin insolenţi, iar femeile plictisitoare.
Asta ar fi făcut-o să plângă cu doi sau trei ani în urmă. Se pierdea cu firea şi se târa în camera ei, pentru a vărsa lacrimi. Se simţea neglijată până când tatăl ei îi spunea ceva drăguţ. Dar acum, el nu mai putea s-o facă să plângă. Luz nu ştia de ce şi i se părea ciudat. În mod cert se temea de el şi îl admira la fel de mult ca de obicei; dar întotdeauna ştia ce avea de gând să-i spună. Nimic nu era niciodată nou.
Se întoarse şi privi afară, prin geamurile groase şi curbate, spre Songe Bay, spre cea mai îndepărtată curbă a ţărmului, estompată de ploaia fără sfârşit. Stătea dreaptă, cu chipul transfigurat de lumina mată, în fusta lungă din pânză de casă, roşie şi în bluza cu volane. Părea indiferentă şi însingurată, stând aici, în centrul încăperii înalte şi lungi; şi astfel se şi simţea. Observă privirea insistentă a tatălui ei. Ştia ce urmează să-i spună.
— Ar trebui să fi fost măritată, Luz Marina.
Aşteptă următoarea propoziţie.
— De când mama ta a murit… Suspină.
Destul, destul, destul.
Se întoarse cu faţa spre el.
— Am citit cartea asta, spuse ea.
— Carte?
— Doctorul Martin trebuie s-o fi lăsat. Ce înseamnă "colonie penală"?
— Nu e treaba ta să te atingi de asta.
Era surprins, ceea ce făcea ca lucrurile să devină interesante.
— Am crezut că este o carte despre fructe uscate, spuse ea şi zâmbi. Dar ce înseamnă "colonie penală"? O colonie de criminali, o închisoare?
— Nimic din ceea ce trebuie să ştii.
— Strămoşii noştri au fost trimişi aici ca prizonieri, nu-i aşa? Asta spun şi cei din Shanty Town la şcoală. Faţa lui Falco deveni palidă, dar primejdia o incită pe Luz; mintea ei alerga şi ea spuse ceea ce gândea.
— Ei spun că Prima Generaţie era formată toată din criminali. Guvernul Pământului a folosit Victoria ca pe o puşcărie. Cei din Shanty Town spun că ei au fost trimişi aici pentru că ei credeau în pace sau în alte lucruri de felul ăsta, dar noi am fost trimişi pentru că toţi am fost hoţi şi criminali. Majoritatea dintre ei, cei din Prima Generaţie, au fost bărbaţi. Femeile lor nu au putut veni decât dacă erau cununate cu ei şi de aceea au fost atât de puţine femei la început. Asta i se păruse întotdeauna stupid, să nu trimiţi femei suficiente pentru o colonie. Şi asta explică de ce navele au fost concepute numai pentru venire, nu şi pentru întoarcere. Şi de ce oamenii de pe Pământ nu vin niciodată aici. Suntem închişi afară. Este adevărat, nu-i aşa? Ne auto-intitulăm Colonia Victoria. Dar suntem a puşcărie.
Falco se ridică din jilţ. Venea drept spre ea. Stătea dreaptă, proptită bine pe picioare.
— Nu, spuse, senină, ca şi cum i-ar fi fost indiferent. Nu, tată. Vocea ei îl opri pe bărbatul furios; la rândul lui o privea nemişcat. Pentru un moment, păru s-o vadă. Descoperi în ochii lui că o vedea şi asta era înspăimântător. Pentru un moment, doar un moment.
El se întoarse. Se duse la masă şi luă cartea pe care o lăsase doctorul Martin.
— Ce contează toate astea, Luz Marina? spuse, în cele din urmă.
— Mi-ar plăcea să ştiu.
— Asta a fost acum o sută de ani. Şi Pământul e pierdut. Şi noi suntem ceea ce suntem.
Ea trebui să încuviinţeze. Când vorbea în felul acesta, simplu şi liniştit, vedea în el forţa pentru care îl admira şi îl iubea.
— Ceea ce mă înfurie, spuse el, dar fără pic de mânie, este că tu stai şi asculţi toată această plebe. Ei pun totul pe seama trecutului. Ce ştiu ei? Îi laşi să-ţi spună că Luis Firmin Falco, străbunicul meu, fondatorul Casei, a fost un tâlhar, un puşcăriaş. Ce ştiu ei despre toate astea? Eu ştiu, şi pot să-ţi spun ce au fost strămoşii noştri. Au fost bărbaţi. Bărbaţi prea puternici pentru Pământ. Guvernul Pământului i-a trimis aici pentru că se temea de ei. Cei mai buni, cei mai curajoşi, cei mai puternici — toate miile de pigmei de pe Pământ se temeau de ei şi i-au alungat în nave construite pentru o singură călătorie, aşa cum poţi să vezi foarte bine şi singură. Ei bine, când s-a întâmplat asta, când adevăraţii bărbaţi au fost înlăturaţi, populaţia Pământului a rămas atât de neputincioasă şi de efeminată, încât a început să se teamă şi de amărâţi ca cei din Shanty Town. Aşa se face că i-au trimis aici, pentru ca noi să-i aducem la ordine. Ceea ce am şi făcut. Vezi? Asta este.
Luz încuviinţă. Acceptă evidenta intenţie a tatălui ei de a o linişti, cu atât mai mult cu cât nu ştia de ce, pentru prima dată, îi vorbea liniştind-o, explicându-i ceva, ca şi când ar fi fost egali.
Dincolo de orice raţionament, explicaţiile lui sunau bine; şi era obişnuită să asculte ceea ce suna bine, urmând să mediteze mai târziu asupra a ceea ce însemnau toate acestea. Într-adevăr, până l-a întâlnit pe Lev la şcoală, nu-şi putuse imagina că cineva ar pregeta să spună adevăruri dure, în locul unor minciuni care sună bine. Oamenii spun întotdeauna numai ceea ce le convine; şi asta atunci când sunt serioşi. Când nu sunt, vorbesc fără nici o noimă, despre orice şi nimic. Adresându-se fetelor, ei puteau fi rareori serioşi. Adevărurile hidoase nu sunt păstrate pentru urechile fetelor, pentru ca sufletele lor pure să nu devină grosolane şi murdare. Şi, oricum, întrebase despre colonia penală mai mult pentru a-şi abate tatăl de la subiectul cu măritişul; şi trucul îi reuşise.
Dar necazul cu acest fel de trucuri — îşi spuse ea când rămase singură în camera ei — este că te trişează în egală măsură şi pe tine.
S-a păcălit pe ea însăşi intrând în contradicţie cu tatăl ei şi s-a ales cu contra-argumentul. N-o va uita pentru asta.
Toate fetele de vârsta şi starea ei socială din Cetate se măritaseră de doi, trei ani. Ea scăpase de măritiş numai pentru că Falco, chiar dacă îşi dădea sau nu seama, nu a vrut s-o lase să plece din casa lui. Era obişnuit să o aibă acolo. Erau asemănători, foarte asemănători; îşi preferau compania mai mult poate decât a oricărui altcuiva. Dar el o privise în seara asta ca pe cineva diferit, ca pe cineva cu care nu era obişnuit. Dacă începea s-o considere ca pe o persoană diferită de el, dacă ea începea să aibă contra-argumente, dacă nu mai era micuţa-lui-fetiţă-animăluţ-de-casă, putea să înceapă să se gândească la ce altceva ar putea să fie bună.
Şi pentru ce ar fi bună, la ce ar putea folosi? La continuarea Casei Falco, bineînţeles. Şi apoi? Ori Herman Marquez, ori Herman Macmilian. Şi nu-i va mai rămâne nimic de făcut. Va deveni soţie. Va deveni noră. Îşi va purta părul în coc şi va ocări servitorii şi-i va asculta pe bărbaţi chefuind în hol, după cină şi va avea copii. Unul pe an. Micuţul Marquez Falco. Micuţul Macmilian Falco. Eva, prietena ei de joacă din copilărie se măritase la 16 ani, născuse trei copii şi acum îl aştepta pe al patrulea. Soţul Evei, fiul Consilierului Aldo Di Giulio Hertz o bătea şi ea era mândră de asta. Îi arătase vânătăile murmurând:.