Aşa că pictorul frescelor zugrăvise scene întrutotul uimitoare pentru oamenii ce le priveau acum: turnuri pline de ferestre, străzi aglomerate de maşini cu roţi, ceruri acoperite de maşini cu aripi; femei în haine strălucitoare, împodobite cu pietre preţioase şi având buze roşu-sângerii; bărbaţi, impozante figuri eroice, făcând lucruri incredibile — călărind uriaşe sălbăticiuni patrupede sau stând în spatele unor imense blocuri strălucitoare din lemn, trăgând cu armele ridicate într-o mulţime copleşitoare de oameni, avansând printre cadavre umane şi bălţi de sânge, către capătul şirurilor de bărbaţi îmbrăcaţi toţi la fel, sub un cer învăluit de fum şi arzând ca focul… Călătorii din Shanty puteau fie să stea acolo holbându-se o săptămână ca să vadă totul, fie să o ia imediat din loc, pentru a nu întârzia la întrunirea Consiliului. Totuşi, se opriră cu toţii ceva mai mult la ultimul tablou, care se deosebea de celelalte. În loc să fie ticsit cu figuri şi foc, sânge şi maşini, acesta era negru. Jos, în colţul din stânga, se afla un micuţ disc verde, iar sus, în colţul din dreapta, exista un altuclass="underline" de jur împrejurul lor, nimic — negru. Doar dacă priveai de aproape această întunecime, ai fi văzut că era stropită cu nenumărate mici scânteieri de stele: iar la urmă, observai dâra fină argintie a navei spaţiale, nu mai lungă decât o zgârietură de unghie, menţinându-se în echilibru în vidul dintre lumi.
În cadrul uşii de dincolo de fresca întunecată erau postate două santinele, siluete impunătoare, îmbrăcate aidoma, cu pantaloni, vestoane, cizme şi centuri. Purtau nu numai bice împletite, înfipte în centurile lor, ci şi arme: muschete lungi, cu paturile cioplite pe măsura mâinii şi cu ţevi grele. Majoritatea oamenilor din Shantih auziseră despre arme dar nu văzuseră niciodată vreuna, iar acum se holbau curioşi la ele.
— Halt! strigă una dintre santinele.
— Ce? întrebă Hari. Locuitorii din Shanty îşi însuşiseră de timpuriu dialectul vorbit în Cetatea Victoria, încă din vremurile când reprezentau popoare cu multe limbi diferite şi aveau nevoie de un limbaj comun ca să se înţeleagă atât între ei cât şi cu cei din Cetate. Unii dintre cei mai bătrâni nu învăţaseră toate expresiile folosite în Cetate. Hari nu auzise niciodată cuvântul "Halt".
— Rămâi pe loc, spuse gardianul.
— În regulă, răspunse Hari. Vom aştepta aici, le explică celorlalţi.
Sunetul vocilor ţinând discursuri venea din spatele uşilor închise ale Sălii Consiliului. Curând, oamenii din Shanty porniră să hoinărească înapoi în josul holului, pentru a se uita la fresce, în timp ce aşteptau. Gardienii le ordonară să rămână grupaţi şi ei reveniră de unde plecaseră. Într-un târziu, uşile se deschiseră şi delegaţia din Shantih fu escortată de santinele în Sala de Consiliu a Guvernului de pe Victoria: o cameră mare, scăldată în lumina cenuşie a ferestrelor plasate sus pe ziduri. În capătul opus, se afla o platformă pe care erau aşezate în semicerc zece scaune. Pe peretele din spatele acestora atârna o bucată de pânză roşie, cu un disc albastru în mijloc, înconjurat de stele galbene. Pe rândurile de bănci, din loc în loc, şedeau câţiva oameni privind către estradă. Dintre cele zece scaune de pe platformă, doar trei erau ocupate.
Un bărbat cu părul creţ, aşezat la o măsuţă chiar lângă estradă, se ridică în picioare şi anunţă că o delegaţie din Shantih ceruse permisiunea de a se adresa Plenului Suprem al Congresului şi Consiliului planetei Victoria.
— Permisiune acordată, spuse unul dintre bărbaţii de pe estradă.
— Veniţi în faţă… nu, nu acolo, pe margine… Bărbatul creţ bombăni şi se agită până ce aduse delegaţia acolo unde dorea, lângă platformă. Cine este purtătorul de cuvânt?
— Ea, spuse Hari, dând din cap înspre Vera.
— Spune-ţi numele aşa cum este înscris în Registrul Naţional. Te vei adresa membrilor Congresului cu "Domnilor" şi Consilierilor cu "Excelenţele Voastre", şopti funcţionarul, încruntându-se agitat. Hari îl privi cu amuzament îngăduitor, de parcă ar fi văzut un liliac cu marsupiu. Mergeţi, mergeţi! murmură funcţionarul, transpirând.
Vera făcu un pas înainte în faţa grupului.
— Sunt Vera Adelman. Am venit să discutăm cu dumneavoastră planurile noastre de a trimite un grup în nord, pentru a întemeia o nouă aşezare. Data trecută nu am avut timp să dezbatem problema şi de aici s-au ivit unele neînţelegeri şi neplăceri. Cam asta ar fi totul. Jan are harta pe care Consilierul Falco a solicitat-o, iar noi suntem fericiţi să vă dăm această copie pentru arhive. Exploratorii ne-au atenţionat că nu este foarte precisă, dar oferă o imagine generală a zonei de la nord şi est de golful Songe, incluzând şi unele drumuri şi vaduri practicabile. Sperăm din inimă că aceasta va putea fi de folos pentru comunitatea noastră. Unul dintre bărbaţi întinse un sul de hârtie, pe care neliniştitul funcţionar îl luă aruncând o privire către Consilieri şi cerându-le permisiunea.
Vera, în costumul ei pantalon din mătase vegetală albă, stătea liniştită în picioare, ca o statuie în lumina cenuşie; vocea îi era calmă.
— Acum o sută unsprezece ani, Guvernul Brazii-Americii a trimis câteva mii de oameni pe această lume. Cu cincizeci şi şase de ani în urmă, Guvernul Canamericii a mai trimis încă două mii. Cele două grupuri nu au fuzionat, dar au cooperat. Acum, Cetatea şi Oraşul, chiar dacă distincte, sunt profund interdependente.
— Pentru fiecare grup, primii zece ani au fost foarte grei. Mulţi au murit. Tot mai puţini au rămas până să învăţăm cum să trăim aici. Ani în şir, Registrul a fost discontinuu, dar estimăm populaţia Cetăţii la aproape opt mii, iar populaţia din Oraş, după ultimele noastre calcule, era de patru mii trei sute douăzeci.
Printre oamenii de pe bănci se produse o mişcare de surpriză.
Douăsprezece mii în regiunea golfului Songe reprezintă tot ce poate hrăni această zonă, aşa credem, fără a lua în calcul cultivarea exagerat de intensivă a pământului şi un constant risc de foamete. Deci, credem că este timpul ca unii dintre noi să o ia din loc şi să întemeieze o nouă aşezare. La urma urmei, e spaţiu cât cuprinde.
Falco, aşezat sus pe scaunul său de Consilier, zâmbi.
— Deoarece Oraşul şi Cetatea nu au fuzionat şi formează încă două grupuri separate, considerăm că o acţiune ce şi-a propus să întemeieze o nouă aşezare n-ar fi tocmai înţeleaptă. Pionierii vor trebui să trăiască împreună, să muncească împreună, să depindă unul de altul şi, desigur, să se căsătorească între ei. Tensiunea provocată de încercarea de a ţine două caste sociale într-o astfel de situaţie ar fi intolerabilă. Oricum, cei care doresc să întemeieze o nouă aşezare sunt toţi locuitori din Shantih.
— Am estimat că aproape două sute cincizeci de familii, circa o mie de oameni ar merge în nord. Nu se vor duce toţi deodată, ci doar o sută, pentru început. După ce pleacă, locurile lor de la ferme vor fi ocupate de tinerii care stau aici. Astfel, pe măsură ce devine supra aglomerată Cetatea, unele familii din ea ar putea dori să se mute la ţară. Vor fi bineveniţi. Chiar dacă o cincime din fermierii noştri merg în nord, nu va fi nici o întrerupere în producţia de hrană. Şi, desigur, vor fi o mie de guri mai puţin de hrănit.
— Acesta este planul nostru. Credem că discutând, criticând şi străduindu-ne împreună în privinţa adevărului, vom putea ajunge la un acord deplin într-o problemă care ne priveşte pe noi toţi.
Se aşternu un moment de linişte.
Un bărbat de pe una din bănci se ridică să spună ceva, dar se aşeză grabnic la loc, când îl văzu pe Consilierul Falco că se pregătea să vorbească.