— Bela m-a ajutat să traversez râul, zâmbi Egwene, mângâind iapa flocoasă. A fugit din calea trolocilor şi m-a dus şi pe mine cu ea. Făcu o pauză. N-am mai văzut pe nimeni altcineva, Perrin.
Auzi întrebarea nerostită. Se uita cu părere de rău la pachetul pe care îl înfăşură la loc şi îşi linse ultimele fărâmiţe de pe degete înainte să vorbească.
— N-am văzut nici eu pe nimeni de aseară, în afară de tine. Dar n-am văzut nici Pieriţi, nici troloci; asta e.
— Rand trebuie să fie bine, şopti Egwene şi se grăbi să adauge: toţi trebuie că sunt bine. Trebuie. Probabil că acum ne caută. S-ar putea să ne găsească în orice clipă. La urma urmei, Moiraine este Aes Sedai.
— Tot mi se aduce aminte de asta, se oţărî el. Arde-m-ar focul, aş vrea să fiu lăsat să uit.
— Nu te-am auzit plângându-te când nu i-a lăsat pe troloci să ne prindă, răspunse Egwene acru.
— Aş vrea doar să fim în stare să ne descurcam şi fără ea. Ridică încurcat din umeri văzând-o cum îl ţintuieşte cu privirea. Dar bănuiesc că nu putem. M-am tot gândit.
Egwene ridică din sprâncene, dar Perrin era obişnuit ca lumea să se mire de câte ori spunea că are vreo idee. Chiar şi atunci când avea idei la fel de bune ca ale celorlalţi, nimeni nu uita cu câtă încetineală ajungea la ele.
— Am putea să aşteptam ca Lan şi Moiraine să ne găsească.
— Fireşte, îl întrerupse ea. Moiraine Sedai a spus că o să ne găsească dacă ne despărţim.
O lăsă să termine, apoi continuă.
— Sau s-ar putea să ne găsească mai întâi trolocii. S-ar putea ca Moiraine să fi murit şi ea. S-ar putea să fi murit cu toţii. Nu, Egwene. Îmi pare rău, dar aşa e. Sper că mă înşel, că sunt bine. Sper că în scurtă vreme o să-i vedem aici, lângă foc. Dar speranţa e ca o bucată de frânghie când te îneci; nu e de ajuns ca să te scoată din apă.
Egwene închise gura şi se uită la el, cu chipul încremenit, în cele din urmă, rosti:
— Vrei să o luăm în jos până la Whitebridge? Dacă Moiraine Sedai nu ne găseşte aici, va merge acolo să ne caute.
— Cred, zise el rar, că ar trebui să mergem la Whitebridge. Numai că şi Pieriţii ştiu asta. E primul loc unde o să ne caute, şi de data asta nu mai avem o Aes Sedai sau un Străjer care să ne apere.
— Bănuiesc că vrei să propui să fugim undeva, cum voia Mat? Să ne ascundem undeva unde Pieriţii şi trolocii nu ne pot găsi? Şi nici Moiraine Sedai?
— M-am gândit şi la asta, mărturisi el, cu glas scăzut. Dar de fiecare dată când ni se pare că am scăpat, Pieriţii şi trolocii ne dau din nou de urmă. Nu ştiu dacă există vreun loc unde ne putem ascunde de ei. Nu prea îmi place lucrul ăsta, dar avem nevoie de Moiraine.
— Atunci nu înţeleg, Perrin. Unde mergem?
Clipi, surprins. Aştepta să îi răspundă. Aştepta ca el să îi spună ce să facă. Nu-i trecuse niciodată prin minte că o să-l lase pe el să preia conducerea. Lui Egwene nu-i plăcea să facă ce plănuise altcineva şi nu lăsa niciodată pe nimeni să îi spună ce are de făcut. Poate doar pe Meştereasă, şi câteodată i se împotrivea şi ei. Netezi cu mâna pământul din faţa lui şi îşi drese glasul.
— Dacă noi suntem acum aici, şi acolo e Whitebridge – împunse de două ori cu degetul în pământ atunci Caemlyn ar trebui să fie undeva pe aici.
Făcu un al treilea semn, mai într-o parte.
Se opri, uitându-se la cele trei puncte. Tot planul se baza pe ce-şi mai aducea aminte că văzuse pe harta veche a tatălui ei. Jupân al’Vere zicea că nu e prea exactă şi, oricum, nu se uitase la şa la fel de mult ca Rand şi Mat. Dar Egwene rămăsese tăcută. Când privi în sus la ea, încă se mai uita la el, cu mâinile în poala.
— Caemlyn?
Părea buimăcită.
— Caemlyn. Trase o linie între două dintre puncte. Departe de râu şi drept înainte. Nimeni nu se aşteaptă la asta. O să-i aşteptăm la Caemlyn.
Îşi scutură mâinile de praf şi aşteptă. Îşi zicea că e un plan bun, dar cu siguranţă că Egwene o să se împotrivească. Se aştepta să preia ea conducerea – întotdeauna îl făcea să accepte ceea ce voia ea, iar de data asta i-ar fi convenit de minune să facă la fel. Spre uimirea lui, Egwene dădu din cap a încuviinţare.
— Trebuie să fie sate pe acolo. O să întrebăm pe unde s-o luăm.
— Ce mă nelinişteşte, spuse Perrin, este ce o să facem dacă Moiraine Sedai nu ne găseşte acolo. Lumină, cine ar fi crezut vreodată că o să ajung să-mi fac griji pentru una ca asta? Dar dacă nu vine la Caemlyn? Poate crede că am murit. Poate că o să-i ducă pe Rand şi pe Mat direct la Tar Valon.
— Moiraine Sedai a spus că o să ne găsească, răspunse Egwene fără şovăire. Dacă ne poate găsi aici, ne poate găsi şi la Caemlyn, şi o să ne găsească.
Perrin dădu încet din cap.
— Dacă tu spui aşa… Dar dacă nu apare la Caemlyn în câteva zile, mergem mai departe, până la Tar Valon, şi ne ducem în faţa Alesei Amyrlin.
Trase adânc aer în piept. „Acum două săptămâni nici nu văzuseşi vreodată o Aes Sedai, iar acum vorbeşti despre Suprema Înscăunată. Lumină!”
— Lan spunea că de la Caemlyn încolo drumul e bun.
Se uită la pachetul de hârtie cerată de lângă Egwene şi îşi drese glasul.
— Aş putea să mai capăt puţină pâine şi brânză?
— S-ar putea ca asta să fie toată mâncarea noastră multă vreme de acum înainte, răspunse ea. Doar dacă n-ai tu mai mult noroc cu laţurile decât am avut eu aseară. Cel puţin am făcut lesne focul.
Râse uşor, ca şi cum ar fi spus o glumă, şi vârî pachetul la loc în desagă.
Se pare că nu era gata să accepte orice din partea lui. Stomacul îi chiorăia de foame.
— În cazul ăsta, spuse el, ridicându-se în picioare, am face mai bine să pornim la drum.
— Dar eşti încă ud, protestă ea.
— O să mă usuc mergând, răspunse el hotărât şi începu să arunce pământ peste foc. Dacă el era şeful, era vremea să se apuce să dea ordine. Vântul dinspre râu începea să se înteţească.
23
Fratele Lup
Încă de la început Perrin ştia că drumul până la Caemlyn nu avea să fie deloc uşor, începând cu Egwene, care insista să meargă pe rând cu Bela. Nu ştiau cât de departe era, spunea ea, dar era oricum prea departe pentru ca ea să fie singura care mergea călare. Se uită la el fără să clipească, cu faţa încremenită.
— Sunt prea greu pentru Bela, se împotrivi el. Sunt obişnuit să merg pe jos şi aş prefera aşa.
— Şi eu nu sunt obişnuită să merg pe jos? i-o întoarse Egwene tăios.
— Nu asta am vrut să…
— Numai eu să sufăr de pe urma statului în şa, asta vrei? Şi când tu o să cazi din picioare de oboseală de atâta mers, te aştepţi să am grijă de tine, nu-i aşa?
— Hai s-o lăsăm baltă, murmură el, văzând că Egwene se pregăteşte să continue. Oricum, călăreşti tu prima.
Chipul ei căpătă o mină şi mai încăpăţânată, dar Perrin nu o lăsă să rostească nici o vorbă.
— Dacă nu urci singură pe cal, te pun în şa cu mâna mea.
Egwene se uită mirată la el, şi un zâmbet uşor îi flutură pe buze.
— Dacă-i aşa…
Părea că vrea să râdă, dar se mulţumi să urce în şa.
Perrin mormăi ceva în sinea lui în timp ce se îndepărta de râu. Căpeteniile din poveşti nu trebuiau niciodată să suporte astfel de lucruri.