Egwene insistă să meargă şi el călare şi, ori de câte ori încerca să refuze, făcea în aşa fel încât îl convingea să urce în şa. Meseria de fierar nu era pentru pricăjiţi, iar Bela nu era foarte mare pentru un cal. De fiecare dată când punea piciorul în scară, iapa cea flocoasă se uita la el cu o privire în care era sigur că citeşte reproşul. Lucruri fără importanţă, poate, dar care îl agasau. Curând începu să bată în retragere când Egwene spunea:
— E rândul tău, Perrin.
În poveşti, căpeteniile nu se dădeau înapoi de la nimic şi nu făceau decât ceea ce credeau de cuviinţă. Dar, cugeta el, nici nu aveau de a face cu Egwene.
Nu aveau decât puţine provizii de pâine şi brânză, care se şi terminară până la sfârşitul primei zile. Perrin puse laţuri în locurile pe unde se vedea că trecuseră iepuri – urmele erau vechi, dar merita osteneala iar Egwene începu să strângă vreascuri pentru foc. După ce isprăvi, hotărî să-şi încerce norocul şi cu praştia înainte să se întunece de tot. Nu văzuseră nici o vietate prin preajmă, dar… Spre uimirea lui, nimeri aproape imediat un iepure jigărit. Fu atât de surprins când îl văzu sărind dintr-un tufiş de la picioarele lui, că aproape îl scăpă, dar izbuti să pună mâna pe el câţiva paşi mai încolo, tocmai când ţâşnea pe lângă un copac.
Când se întoarse cu iepurele, văzu că Egwene adusese toate cele trebuincioase pentru foc, dar stătea în genunchi lângă mormanul de vreascuri, cu ochii închişi.
— Ce faci aici? Nu aşa o să aprinzi focul.
Egwene tresări la vorbele lui, se întoarse şi se uită la el, ducându-şi mâna la gât.
— M-ai… m-ai speriat.
— Am avut noroc! râse el, arătându-i iepurele. Du-te şi adu cremenile şi bucata de fier. Cel puţin o să mâncăm bine astă seară.
— Nu am cremene, răspunse ea încetişor. Era în buzunar, dar am pierdut-o în râu.
— Atunci cum…?
— A fost aşa de uşor acolo, pe malul râului, Perrin. Întocmai cum îmi arătase Moiraine Sedai. Doar întindeam mâna şi… Făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să apuce ceva, apoi îşi lăsă mâna să cadă, oftând. Acum nu mai pot.
Perrin îşi umezi buzele, neliniştit.
— Pu… Puterea?
Egwene încuviinţă, iar el se uită ţintă la ea.
— Ai înnebunit? Vreau să zic… Puterea Supremă! Nu te joci cu aşa ceva.
— A fost aşa de uşor, Perrin. Pot face asta. Pot stăpânii Puterea.
Perrin trase adânc aer în piept.
— O să fac eu focul, Egwene. Promite-mi că n-o să mai încerci să faci… să faci… asta din nou.
— Nu vreau.
Chipul îi deveni ca de piatră, şi Perrin aproape că scoase un oftat.
— Tu ai renunţa la securea aia a ta, Perrin Aybara? Ai umbla de colo până colo cu o mână legată la spate? Nu promit.
— O să fac eu focul, spuse el, cu un aer obosit. Cel puţin nu mai încerca astă seară. Te rog.
Egwene încuviinţă în silă şi, chiar după ce iepurele se frigea într-un proţap deasupra focului, Perrin avea impresia că fata credea în continuare că ar fi putut face ea mai bine. Fireşte că nu renunţă să mai încerce, seară de seară, cu toate că o singură dată izbuti să scoată un firicel de fum, care se mistui aproape imediat. Se vedea în privirea ei că de-abia aşteaptă să-i spună ceva, aşa că găsi mai înţelept să nu zică nimic.
După acea singură masă caldă, se hrăniră cu rădăcini tari şi cu câţiva muguri. Cum primăvara tot nu dădea semne că s-ar apropia, nici din acestea nu găseau prea multe şi nici prea gustoase nu erau. Nu se plângeau, dar la fiecare popas unul dintre ei ofta cu părere de rău şi amândoi ştiau că ar fi vrut să simtă gustul brânzei sau măcar mirosul pâinii. Când, într-o după-amiază, găsiră nişte ciuperci – Coroana reginei, cele mai bune –, într-o parte umbrită a pădurii, fu o sărbătoare. Le înfulecară cu nesaţ, râzând şi istorisind lucruri întâmplate în Emond’s Field, poveşti care începeau cu „Îţi aduci aminte când…”, dar ciupercile se terminară repede, iar râsetele conteniră şi ele. Foamea era lipsită de voioşie.
Cel care mergea pe jos avea tot timpul o praştie în mână, gata să tragă dacă ar fi zărit vreun iepure sau vreo veveriţă, dar singura dată când unul dintre ei aruncă cu o piatră fu de necaz. Dimineaţa nu găseau nimic în laţurile pe care le puneau cu atâta grijă seara şi nu îndrăzneau să stea o zi întreagă într-un loc, sperând să prindă ceva. Niciunul nu ştia cât mai e până la Caemlyn şi niciunul nu se simţea în siguranţă atâta vreme cât nu ajungeau acolo, dacă aveau să mai ajungă vreodată. Perrin începu să se întrebe dacă stomacul lui putea să se micşoreze aşa de mult încât să-i facă o gaură în mijloc.
După câte îşi dădea seama, înaintaseră simţitor, dar, pe măsură ce se îndepărtau din ce în ce mai mult de Arinelle, fără să vadă niciun sat sau măcar o fermă unde să întrebe pe unde să o ia, începu să aibă tot mai multe îndoieli cu privire la planul lui. Egwene părea în continuare la fel de încrezătoare ca atunci când porniseră la drum, dar era sigur că, mai devreme sau mai târziu, avea să-i spună că ar fi fost mai bine să rişte să se întâlnească cu trolocii decât să rătăcească aşa toată viaţa. Egwene nu zicea nimic, dar el tot se aştepta să vină şi acest moment.
La două zile depărtare de râu dădură peste dealuri acoperite cu păduri dese, unde zăbovea încă iarna, ca peste tot, şi, o zi mai târziu, ajunseră din nou într-un ţinut neted, unde pădurea deasă adăpostea luminişuri ce se întindeau adesea pe mai mult de o milă. În cotloanele mai ascunse era încă zăpadă, iar vântul sufla mereu rece. Nu zăriră nicăieri niciun drum, sau un câmp arat, sau fum ieşind dintr-un horn în depărtare, sau vreun semn de aşezare omenească – nimic care să pară încă locuit.
O dată dădură peste dărâmăturile unor metereze înalte de piatră care încercuiseră pe vremuri vârful unui deal. În interiorul zidurilor năruite mai erau încă în picioare bucăţi din casele de piatră fără acoperiş. Pădurea înghiţise totul în jur; copacii creşteau pretutindeni, iar pânze străvechi de păianjen acopereau blocurile mari de stâncă. Altă dată ajunseră la un turn de piatră, cu vârful distrus şi cafeniu din pricina muşchiului de pe el, sprijinit pe un stejar uriaş ale cărui rădăcini groase ameninţau să îl scoată din pământ. Dar nu găsiră niciun loc în care oamenii să fi trăit de curând. Amintirea lui Shadar Logoth îi ţinu departe de dărâmături şi îi făcu să grăbească pasul până când ajunseră din nou în locuri prin care oamenii nu păreau să fi călcat vreodată.
În somn, Perrin era chinuit de vise, vise înspăimântătoare. Se făcea că Ba’alzamon îl urmărea prin tot felul de labirinturi, încercând să îl răpună, dar, din câte îşi amintea, nu se întâlnea niciodată faţă în faţă cu el. Şi era de ajuns să se gândească la călătorie ca să aibă vise urâte. Egwene se plângea de coşmare în care apărea Shadar Logoth, mai cu seamă în cele două nopţi după ce găsiseră fortăreaţa prăbuşită şi turnul abandonat. Perrin nu scotea o vorbă, nici măcar atunci când se trezea asudat şi tremurând de frică în întuneric. Egwene se bizuia pe el ca să ajungă cu bine în Caemlyn, nu ca să-i împărtăşească grijile în privinţa cărora oricum nu puteau face nimic.
Mergea în faţa Belei, întrebându-se dacă vor găsi ceva de mâncare pentru seară, când simţi prima dată mirosul. Nările iepei fremătară, şi în clipa următoare ea înălţa capul. Perrin apucă frâiele înainte ca iapa să aibă timp să necheze.
— Fum, zise Egwene cu însufleţire. Se aplecă în şa şi trase adânc aer în piept. Foc. Cineva face de mâncare. Iepure.
— Poate, murmura Perrin precaut, iar zâmbetul ei vesel se stinse. Lăsă la o parte praştia şi puse mâna pe securea cu lamă în formă de semilună. Strângea spasmodic coada groasă a securii. Era o armă, dar nici exerciţiile pe care le făcuse pe ascuns în spatele fierăriei, nici învăţătura lui Lan nu-l pregătiseră cu adevărat pentru aşa ceva. Chiar şi amintirea bătăliei din Shadar Logoth era prea tulbure ca să-l poată face încrezător. Şi nici nu ar fi reuşit să îşi golească mintea, aşa cum spuneau Rand şi Străjerul.