Soarele coborî printre copacii din urma lor şi pădurea se umplu de umbre pestriţe. Mirosul slab de fum plutea în jurul lor, aducând cu sine mireasma cărnii puse la fript. „S-ar putea să fie iepure” îşi spuse el, iar stomacul îi chiorâi. Sau poate că era altceva. Se uită la Egwene; fata îl urmărea cu privirea. Nu era aşa de simplu să fii căpetenie – aveai anumite responsabilităţi.
— Aşteaptă aici, îi porunci el încet. Egwene se încruntă, dar o întrerupse de îndată ce deschise gura. Şi să nu scoţi o vorbă. Încă nu ştim cu cine avem de-a face.
Fata încuviinţă. Fără prea mare tragere de inimă, dar încuviinţă. Perrin se întreba de ce nu făcea la fel şi când încerca să o convingă să nu se urce el pe cal. Trase adânc aer în piept şi porni spre locul de unde se ridica fumul.
Nu petrecuse la fel de mult timp ca Rand şi Mat în pădurile din jurul satului Emond’s Field, dar vânase şi el iepuri. Se furişă printre copaci fără să calce pe nici o rămurică. Curând se uita iscoditor de după trunchiul unui stejar înalt, cu crengi lungi şi încovoiate, care ajungeau până la pământ, apoi se înălţau din nou. Puţin mai încolo era un foc, şi, nu departe de flăcări, sprijinit de una din ramurile copacului, stătea un bărbat zvelt, cu pielea arămie.
Nu era troloc, dar era cel mai ciudat om pe care îl văzuse vreodată Perrin. În primul rând, toate hainele lui păreau făcute din piele de animal, încă acoperită de blană – până şi cizmele şi tichia neobişnuită, rotundă şi turtită, pe care o purta pe cap. Mantia era croită din petice de blană de veveriţă şi de iepure, cusute la întâmplare; pantalonii păreau făcuţi din blana miţoasă şi cu fire lungi a unei capre cafeniu cu alb. Părul, lung şi cărunt, era strâns la ceafă cu un şnur şi îi atârna până la mijloc. Barba deasă îi acoperea jumătate din piept. La cingătoare purta un cuţit lung, care aproape că semăna cu o sabie, şi un arc şi o tolbă erau sprijinite de o cracă de lângă el.
Bărbatul se lăsă pe spate, părând că doarme, dar Perrin nu îşi părăsi ascunzişul. Deasupra focului erau puse şase beţe, şi în fiecare era înfipt câte un iepure rumenit, din care se prelingea din când în când puţină zeamă care sfârâia în flăcări. Îi lăsa gura apă din pricina mirosului.
— Ai salivat destul? Bărbatul deschise un ochi şi se uită cu subînţeles spre locul unde se ascundea Perrin. Tu şi prietena ta aţi face mai bine să veniţi aici să luaţi o îmbucătură. Nu v-am văzut mâncând prea mult în ultimele două zile.
Perrin şovăi, apoi se ridică încet în picioare, ţinând încă strâns securea.
— Mă urmăreşti de două zile?
Bărbatul chicoti înfundat.
— Da, te urmăresc. Pe tine şi pe fata aia frumuşică. Face din tine ce vrea, nu-i aşa? Mai mult, v-am auzit. Calul e singurul care nu bocăne aşa de tare încât să-l auzi de la cinci mile depărtare. O chemi şi pe ea sau ai de gând să mănânci singur tot iepurele?
Perrin se burzului; ştia că nu face mult zgomot. În Codrul cu Bălţi nu reuşeai să te apropii îndeajuns de un iepure ca să-l nimereşti cu praştia dacă făceai zgomot. Dar mirosul iepurelui fript îi aduse aminte că şi lui Egwene îi era foame şi, în plus, aştepta să vadă dacă nu simţiseră cumva mirosul de la focul vreunor troloci.
Vârî coada securii prin cheutoarea de la cingătoare şi ridică glasul.
— Egwene! E în ordine! E iepure. Întinse mâna şi spuse cu o voce mai firească: Mă cheamă Perrin. Perrin Aybara.
Bărbatul se uită puţin la mâna lui înainte să i-o strângă, cu o oarecare stângăcie, ca şi cum nu ar fi fost obişnuit cu aşa ceva.
— Pe mine mă cheamă Elyas, zise el, uitându-se în sus la Perrin. Elyas Machera.
Perrin rămase cu gura căscată şi aproape că dădu drumul mâinii lui Elyas. Bărbatul avea ochii galbeni, de culoarea aurului neted şi strălucitor. Umbra unei amintiri îi dădu o clipă târcoale, apoi dispăru. Nu se gândea decât la faptul că toţi trolocii pe care îi văzuse aveau ochii întunecaţi, aproape negri.
Se ivi şi Egwene, ducând-o pe Bela de căpăstru cu băgare de seamă. Legă frâiele iepei de o creangă mai mică a stejarului şi spuse vorbe politicoase când Perrin i-l prezentă pe Elyas, dar privirea îi tot alunecă spre iepuri. Nu păru să observe culoarea ochilor bărbatului. Când Elyas îi îmboldi să mănânce, nu se lăsă rugată. Perrin şovăi o clipă înainte să facă la fel. Elyas aşteptă tăcut cât timp mâncară. Perrin era atât de înfometat, încât rupea bucăţi fierbinţi de carne pe care trebuia să le treacă dintr-o mână în alta, ca să le mai răcească puţin înainte să le poată baga în gură. Nici Egwene nu mânca la fel de îngrijit ca de obicei: zeama de la carne i se scurgea pe bărbie. Amurgise deja când se apropiau de sfârşit, iar totul în jur începea să se cufunde pe deplin în întuneric. De-abia atunci Elyas vorbi:
— Ce faceţi pe aici? Pe o distanţă de cincizeci de mile nu e nici o casă, indiferent încotro o apuci.
— Mergem la Caemlyn, răspunse Egwene. Poate aţi putea…
Ridică din sprâncene văzând cum Elyas îşi dă capul pe spate, hohotind de râs. Perrin, cu un picior de iepure în mână, se uită ţintă la el.
— Caemlyn? întrebă Elyas răguşit când îşi recăpătă glasul. Dacă urmaţi drumul pe care aţi mers în ultimele două zile, o să ajungeţi la vreo sută de mile mai la miazănoapte de Caemlyn.
— Aveam de gând să întrebăm pe unde s-o luăm, încercă Egwene să se apere. Doar că încă n-am găsit niciun sat, nici o fermă.
— Şi nici n-o să găsiţi, îi anunţă Elyas, râzând pe înfundate. Dacă mergeţi tot aşa, o să ajungeţi până la Osia Lumii fără să daţi peste cineva. Fireşte, dacă aţi reuşi să urcaţi Osia – se poate, în anumite locuri –, aţi găsi oameni în Pustiul Aiel, dar nu v-ar plăcea acolo. Ziua te topeşti de căldură, noaptea îngheţi de frig şi tot timpul mori de sete. Trebuie să fii Aiel ca să găseşti apă în Pustiul Aiel, şi străinii nu prea le sunt pe plac. Nu, nu prea. Izbucni din nou în hohote de râs, de data aceasta tăvălindu-se pe jos. Nu, chiar deloc, reuşi el să îngaime.
Perrin se foi neliniştit. „Stăm la masă cu un nebun?”
Egwene se încruntă, dar aşteptă până când veselia lui Elyas se mai domoli, apoi spuse:
— Poate sunteţi bun să ne arătaţi pe unde să o luăm. Ştiţi mult mai multe despre toate locurile astea decât noi.
Elyas încetă să mai râdă. Ridică privirea, îşi puse la loc tichia rotundă de blană care îi căzuse în timp ce se tăvălea pe jos şi se uită la ea pe sub sprâncene.
— Nu-mi prea plac oamenii, rosti el sec. Oraşele sunt pline de oameni. Nu mă apropii prea des de sate sau de ferme. Prietenii mei nu sunt pe placul sătenilor şi al fermierilor. Nici nu v-aş fi ajutat dacă nu v-aş fi văzut cum mergeţi poticnindu-vă, la fel de neajutoraţi şi de nevinovaţi ca nişte pui abia născuţi.
— Dar cel puţin ne puteţi spune încotro s-o apucăm. Dacă ajungem în cel mai apropiat sat, chiar dacă e la cincizeci de mile depărtare, o să ne spună cei de acolo cum să ajungem la Caemlyn.
— Nu vă mişcaţi, îi rugă Elyas. Se apropie prietenii mei.
Bela necheză speriată şi se smuci, încercând să se elibereze. Perrin se ridică pe jumătate când văzu siluetele care apăreau de jur împrejurul lor în pădurea întunecată. Bela se ridică în două picioare şi se zbătu, fornăind.