— Liniştiţi iapa, le ceru Elyas. N-o să-i facă niciun rău. Nici vouă, dacă nu vă mişcaţi.
Patru lupi se apropiară de ei, patru animale flocoase, care îi ajungeau până la brâu, cu fălci puternice, care ar fi putut rupe piciorul unui om. Ca şi cum ceilalţi nu ar fi fost acolo, se îndreptară spre foc şi se întinseră între oameni. Între copaci, în întuneric, oriunde te întorceai, lumina focului făcea să sclipească ochii altor lupi.
„Ochi galbeni”, îşi spuse Perrin. Ca ochii lui Elyas. Asta încercase să-şi amintească. Uitându-se cu atenţie la ei, duse mâna la secure.
— În locul tău n-aş face asta, îl povăţui Elyas. Dacă o să creadă că le vrei răul, n-o să mai fie prietenoşi.
Perrin văzu că fiecare din cei patru lupi îl priveşte ţintă.
I se părea că toţi lupii, şi cei din pădure, se uită la el. Simţea furnicături pe piele. Cu mare băgare de seamă, îşi luă mâna de pe secure. I se năzări că simte cum lupii devin mai puţin încordaţi. Se aşeză încet la loc; mâinile îi tremurau atât de tare, încât îşi cuprinse genunchii ca să se potolească. Egwene era înlemnită de spaimă. Unul dintre lupi, aproape negru, cu o pată de un cenuşiu mai deschis pe cap, stătea lângă ea, aproape atingând-o.
Bela încetase să mai necheze şi să se ridice în două picioare. Acum tremura şi se muta de un picior pe altul, încercând să nu piardă niciun lup din ochi, lovind când şi când din copite ca să le arate lupilor de ce e în stare – avea de gând să-şi vândă scump viaţa. Lupii însă nu păreau să-i bage în seama nici pe ea, nici pe ceilalţi. Aşteptau liniştiţi, cu limbile atârnându-le din gură.
— Aşa, zâmbi Elyas. Aşa e mai bine.
— Sunt dresaţi? întrebă Egwene cu un glas slab, dar plin de speranţă. Sunt… îmblânziţi?
Elyas pufni dispreţuitor.
— Lupii nu se lasă îmblânziţi, fato, nici măcar cât oamenii. Sunt prietenii mei. Ne ţinem de urât, vânăm împreună, stăm de vorbă în felul nostru. Ca orice prieteni. Nu-i aşa, Grialba?
O lupoaică cu blana în zeci de nuanţe de cenuşiu, mai închise şi mai deschise, întoarse capul ca să se uite la el.
— Vorbiţi cu ei? se minună Perrin.
— Nu s-ar putea spune că vorbesc, răspunse Elyas pe un ton măsurat. Cuvintele nu contează, şi de altfel nici nu au un sens precis. Numele ei nu este Grialba. E ceva care te duce cu gândul la felul în care umbrele joacă pe un ochi de apă din pădure într-o dimineaţa din toiul iernii, iar adierea vântului vălureşte uşor suprafaţa apei, şi la gustul gheţii când apa îţi atinge limba şi la mirosul de zăpadă din aer la căderea nopţii. Dar nici asta nu spune tot. Nu poţi pune toate astea în cuvinte. E mai mult o impresie, ceva ce simţi. Aşa vorbesc lupii. Pe ceilalţi îi cheamă Muşcarsu, Sarsar şi Vântaduc.
Muşcarsu avea o cicatrice veche pe umăr care ar fi putut lămuri numele pe care îl purta, dar la ceilalţi doi lupi nu era nimic care să arate ce însemnau numele lor.
În pofida înfăţişării aspre a lui Elyas, lui Perrin i se părea că bărbatul e bucuros că poate vorbi cu alţi oameni. Cel puţin părea dornic de stat la poveşti. Perrin zări colţii lupilor strălucind la lumina focului şi îşi spuse că poate ar fi mai bine să îl ţină mai departe de vorbă.
— Cum… cum aţi învăţat să vorbiţi cu lupii?
— Ei şi au dat seama, răspunse Elyas. Nu eu. Nu la început. După câte înţeleg eu, aşa se întâmplă întotdeauna. Lupii sunt cei care te găsesc pe tine, nu tu pe ei. Unii credeau că fusesem spurcat de Cel Întunecat, pentru că, oriunde mergeam, lupii se iveau pe lângă mine. Şi eu credeam la fel, câteodată. Majoritatea oamenilor cinstiţi au început să mă ocolească, iar cei care îmi căutau tovărăşia nu erau dintre aceia cu care să am vreodată chef să stau de vorbă. Mai apoi mi-am dat seama că lupii păreau să ştie ce gândesc, păreau că răspund la ce aveam eu în minte. Aşa a început cu adevărat totul. Erau curioşi să mă cunoască. De obicei lupii simt oamenii, dar nu aşa. Erau bucuroşi când mă găseau. Se spune că a trecut multă vreme de când lupii vânau alături de oameni, şi când spun multă vreme, mi se pare că simt un vânt rece care străbate timpurile din Prima Zi încoace.
— N-am auzit niciodată de oameni care să vâneze cu lupii, se miră Egwene. Vocea încă îi mai tremura puţin, dar părea să fi căpătat curaj văzând că lupii nu fac altceva decât să stea întinşi lângă foc.
Elyas nu dădu niciun semn că ar fi auzit-o.
— Lupii îşi amintesc lucrurile altfel decât o facem noi, oamenii, continuă el. În ochii lui ciudaţi era acum o privire absentă, ca şi cum s-ar fi lăsat el însuşi purtat de şuvoiul amintirilor. Fiecare lup îşi aduce aminte de povestea tuturor lupilor sau cel puţin de forma ei. Cum spuneam, lucrurile astea nu pot fi uşor puse în cuvinte. Îşi aduc aminte cum fugăreau prada, cot la cot cu oamenii, dar asta se întâmpla aşa demult, încât acum e mai curând umbra unei umbre decât o amintire.
— E foarte interesant, se minună Egwene, iar Elyas îi aruncă o privire tăioasă. Da, pe cuvânt. Aşa este. Îşi umezi buzele. Aţi putea… ah… aţi putea să ne învăţaţi să vorbim cu ei?
Elyas pufni din nou dispreţuitor.
— Asta nu se poate învăţa. Unii pot s-o facă, alţii nu. Ei spun că el poate. Arătă cu degetul înspre Perrin.
Perrin se uită la degetul lui Elyas ca şi cum ar fi fost un cuţit. „E într-adevăr nebun.” Lupii îl priveau din nou fix. Se foi, negăsindu-şi locul.
— Spuneţi că mergeţi la Caemlyn, vorbi din nou Elyas, dar tot nu pricep ce faceţi aici, la zile depărtare de orice aşezare omenească. Îşi puse din nou pe umeri mantia făcută din petice de blană şi se întinse pe o parte, sprijinindu-se într-un cot, aşteptând răbdător.
Perrin îi aruncă o privire lui Egwene. Puţin mai înainte scorniseră o poveste pe care să o spună în caz că ar fi întâlnit oameni, ca să îi lămurească unde merg fără să dea de necazuri. Fără să spună de unde vin şi unde se duceau de fapt. Cine putea şti dacă nu cumva o vorbă spusă la întâmplare ajungea la urechile Pieritului? Munciseră la ea în fiecare zi, punând-o cap la cap, scoţând lucrurile care nu se potriveau. Şi hotărâseră ca Egwene era cea care trebuia să o spună. Era mai pricepută la vorbe decât el şi pretindea că îşi dădea întotdeauna seama când o minte în faţă.
Egwene începu de îndată, cu o voce domoală. Veneau de la miazănoapte, din Saldaea, de la fermele de pe lângă un sat mic. Până acum niciunul din ei nu se îndepărtase la mai mult de douăzeci de mile de casă. Dar auziseră poveştile Menestrelului şi istorisirile neguţătorilor şi voiau să vadă lumea. Caemlyn şi Illian. Marea Furtunilor şi poate chiar şi insulele legendare ale Oamenilor Mării.
Perrin ascultă mulţumit. Nici Thom Merrilin nu ar fi putut scorni o poveste mai reuşită din puţinul pe care îl ştiau despre lumea de dincolo de Ţinutul celor Două Râuri sau una mai potrivită în situaţia lor.
— Din Saldaea, hm? se încruntă Elyas când Egwene termină de vorbit.
Perrin încuviinţă.
— Da, aşa e. Mai întâi ne-am gândit să vedem Maradonul. Mi-ar plăcea să-l văd pe Rege. Dar capitala ar fi primul loc în care ne-ar căuta ai noştri.
Ăsta era rolul lui, să arate limpede că nu fuseseră niciodată la Maradon. Astfel nimeni nu s-ar fi putut aştepta să ştie ceva despre oraş, în caz că ar fi dat peste cineva care trecuse într-adevăr pe acolo. Erau atât de departe de Emond’s Field şi de cele petrecute în Noaptea Iernii. Cine ar fi auzit povestit nu ar fi avut niciun motiv să se gândească la Tar Valon sau la Aes Sedai.
— Asta da poveste. Elyas dădu din cap. Da, bună poveste. Sunt câteva lucruri care nu se potrivesc şi mai ales că Grialba spune că nu e decât o minciună sfruntată. Fiecare cuvânt.