— Uitaţi ce este, glăsui Perrin stăruitor. Aş vrea să nu mai vorbiţi despre toate astea. Eu nu pot face asta… ce faceţi dumneavoastră, ce spuneţi.
— Cum vrei, băiete. N-aveţi decât să faceţi pe nebunii. Nu vreţi să fiţi la adăpost?
— Nu vreau să mă amăgesc. Nu am de ce să mă amăgesc. Tot ce vrem…
— Mergem la Caemlyn, zise Egwene hotărâtă. Şi de acolo la Tar Valon.
Perrin închise gura şi răspunse privirii înfuriate a fetei cu o căutătură la fel de mânioasă. Ştia că se supunea numai când voia ea, dar ar fi putut cel puţin să-l lase să răspundă singur.
— Şi tu, Perrin? întrebă el şi-şi răspunse singur. Eu? Pai, să mă gândesc… Da. Da, cred că o să merg şi eu mai departe. Îi aruncă un zâmbet. Ei bine, Egwene, asta înseamnă că mergem împreună. Cred că o să te urmez. E bine să vorbeşti despre toate astea înainte să hotărăşti ce faci, nu-i aşa?
Egwene se înroşi, dar chipul îi rămase la fel de împietrit. Elyas mormăi:
— Grialba mi-a zis că aşa veţi face. Spunea că fata are picioarele bine înfipte în lumea oamenilor, iar tu – făcu semn cu capul înspre Perrin – eşti la mijloc. Dacă aşa stau lucrurile, cred că mai bine am merge cu voi înspre miazăzi. Altfel probabil că aţi muri de foame, sau v-aţi rătăci, sau…
Deodată, Muşcarsu se ridică în picioare, iar Elyas întoarse capul ca să se uite la el. Câteva clipe mai târziu se ridică şi Grialba. Veni mai aproape de Elyas, încrucişându-şi privirea cu cea a lui Muşcarsu. Minute în şir ramaseră aşa, nemişcaţi, apoi Muşcarsu se răsuci şi dispăru în noapte. Grialba se scutură şi se întoarse la locul ei, unde se aşeză, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Elyas văzu privirea întrebătoare a lui Perrin.
— Grialba conduce haita, îi lamuri el. Sunt lupi care ar învinge-o dacă s-ar lua la întrecere, dar ea e mai deşteaptă decât ceilalţi, şi toţi ştiu asta. A salvat de mai multe ori haita. Dar Muşcarsu crede că haita îşi pierde vremea cu voi trei. E stăpânit de ura faţă de troloci, şi dacă sunt troloci aici, spre miazăzi, vrea să plece să-i omoare.
— Înţelegem, şopti Egwene, uşurată. O să găsim singuri drumul… dacă ne ajutaţi un pic, fireşte.
Elyas dădu din mână a nepăsare.
— V-am zis că Grialba conduce haita, nu-i aşa? Dimineaţă o să pornesc cu voi spre miazăzi, şi ei la fel.
Egwene nu părea deloc mulţumită de ce auzise. Perrin rămase cufundat în tăcere. Îl simţea pe Muşcarsu plecând. Şi lupul cu cicatrice nu era singur; vreo zece lupi, toţi masculi tineri, alergară după el. Voia să creadă că e doar o închipuire, din pricina celor pe care-i le spusese Elyas, dar nu putea. Chiar înainte ca lupii care se îndepărtau să îi iasă din minte, simţi un gând care ştia că vine de la Muşcarsu, un gând aşa de limpede ca şi cum ar fi fost al lui. Ură. Ură şi gust de sânge.
24
Pe Arinelle în jos
Undeva, în depărtare, picura apă, cu picături care se spărgeau cu zgomot, răsunând iarăşi şi iarăşi, pierzându-se pentru vecie de sursa din care izvorâseră. Peste tot erau poduri de piatră şi rampe fără balustradă, apărând din turnurile groase, plate, de piatră, toate şlefuite, fără asperităţi şi vârstate cu roşu şi auriu. Nivel peste nivel, labirintul se întindea în sus şi în jos prin văzduhul ceţos, fără să i se vadă vreun capăt. Fiecare pod ducea la un turn, fiecare rampă, la altul şi la alte poduri. În orice direcţie s-ar fi uitat, Rand nu reuşea să distingă nimic prin întuneric decât aceleaşi imagini, şi deasupra, şi dedesubt. Nu era suficientă lumină pentru a vedea bine, şi aproape că se simţea recunoscător pentru asta. Unele dintre rampe duceau către platforme care erau, pesemne, chiar deasupra celor de mai jos. Nu putea vedea baza nici uneia dintre ele. Merse mai departe, căutând o cale de scăpare, ştiind că totul era doar o iluzie. Nimic nu era real.
Cunoştea această iluzie; o trăise de prea multe ori ca să n-o ştie. Oricât de departe ar fi mers, în sus sau în jos, în orice direcţie, nu dădea decât de piatră strălucitoare. Piatră, da, dar văzduhul era îmbibat de umezeala pământului jilav, de-abia săpat, şi de mirosul dulce de putreziciune, care-l îmbolnăvea. Era mirosul unui mormânt deschis înainte de vreme. Încercă să nu respire, dar mirosul îi umplea nările şi i se lipea de piele ca uleiul.
Cu coada ochiului, zări o umbră mişcându-se şi îngheţă, aproape ghemuit lângă parapetul care înconjura vârful unuia dintre turnuri. Nu era un loc potrivit pentru o ascunzătoare. Dacă îl urmărea cineva, putea să-l zărească dintr-o mie de direcţii. Văzduhul era plin de umbre, dar nu era niciun colţ cu adevărat întunecat în care să se poată ascunde. Lumina nu venea de la lămpi, opaiţe sau torţe; era, pur şi simplu, acolo, atâta câtă era, ca şi cum s-ar fi revărsat din văzduh. Era suficient ca să vezi ce era în jur. Şi suficient ca să fii văzut. Dar nemişcarea îi oferea oarece protecţie.
Văzu din nou o mişcare, de data asta limpede. Un bărbat venea cu paşi mari pe o rampă din depărtare, fără să-i pese de lipsa parapetelor, fără să se teamă că ar putea cădea în gol. Mantia lui flutura din pricina mişcărilor grăbite şi hotărâte, iar capul i se rotea încoace şi încolo, căutând fără încetare ceva. Era prea departe pentru ca Rand să vadă mai mult decât umbre, dar nu era nevoie să se apropie ca să ştie că mantia era roşie, ca sângele proaspăt vărsat, şi că ochii care-l căutau ardeau ca două cuptoare.
Încercă să urmărească labirintul cu ochii, pentru a vedea cât mai avea de străbătut Ba’alzamon ca să ajungă la el, apoi renunţă, părându-i-se zadarnic. Aici, distanţele erau înşelătoare; şi această lecţie o învăţase dinainte. Ceea ce părea să fie la foarte mare distanţa putea fi atins după numai un colţ, iar ceea ce părea aproape putea fi de negăsit. Singurul lucru înţelept pe care îl putea face, aşa cum fusese de la bun început, era să nu se oprească. Să nu se oprească şi să nu se gândească la nimic. Gândurile erau periculoase, o ştia bine.
Şi totuşi, după ce întoarse spatele siluetei îndepărtate a lui Ba’alzamon, nu se putu abţine să nu se întrebe unde era Mat. Oare era şi el pe undeva prin labirint? „Sau există două labirinturi şi doi Ba’alzamoni?” Alungă acest gând; era prea îngrozitor pentru a insista asupra lui. „O fi ca în Baerlon? Atunci de ce nu mă poate găsi?” Era ceva mai bine aşa. Era o vagă consolare. „Consolare? Sânge şi cenuşă, oare cu ce mă linişteşte asta?”
De două sau trei ori fusese cât pe ce să se întâlnească, deşi nu-şi putea aminti clar, dar de multă, multă vreme – oare cât de multă? – nu se mai oprise din alergat, iar Ba’alzamon îl urmărise degeaba. Oare era ca în Baerlon, sau era doar un coşmar sau un vis precum visele celorlalţi oameni?
Atunci, pentru o clipă – doar atât cât să tragă aer în piept –, înţelese de ce era periculos să se mai gândească, ce era acel lucru la care nu se putea gândi în linişte. Aşa cum se mai întâmplase şi înainte, de câte ori îşi îngăduia să creadă că tot ce-l înconjura era un vis, văzduhul tremura, întunecându-i privirile. Se înmuia ca noroiul, făcându-l să nu mai poată înainta. Doar o clipă.
Căldura îl făcea să simtă mâncărimi pe piele, iar gâtul i se uscase de mult timp, în vreme ce alerga prin labirintul înconjurat de ghimpi. Oare cât timp trecuse? Sudoarea i se evapora, înainte să-l poată răcori vreun pic, iar ochii îi ardeau. Deasupra – dar nu foarte departe, dacă se gândea bine –, fierbeau nori mânioşi, oţeliţi, vârstaţi cu negru, dar în labirint aerul nu se mişca deloc. O clipă se gândi că se schimbase ceva împrejurul său, dar gândul i se risipi din pricina căldurii. Era de multă vreme acolo. Gândurile erau periculoase, o ştia bine.