Pietrele şlefuite, palide şi rotunjite alcătuiau o podea de-abia întrezărită, aproape îngropată în praful fin care se ridica în valuri la fiecare pas, oricât de uşor. Îi intra în nas, ameninţând să-l facă să strănute şi să se trădeze; când încercă să respire pe gură, praful îl făcu să se înece, până se înăbuşi de tot.
Era un loc periculos; ştia şi asta. În faţa lui se zăreau trei deschizături în stratul gros de ghimpi, apoi drumul se curba, pierzându-se din vedere. Era foarte posibil ca Ba’alzamon să se apropie de vreuna din acele răspântii, chiar în acel moment. Se întâlniseră deja de două sau trei ori, deşi nu-şi putea aminti prea multe, în afară de faptul că îl văzuse şi scăpase… cumva. Era periculos să gândească prea mult.
Gâfâind din pricina căldurii, se opri să cerceteze zidul labirintului. Tufişuri de ghimpi, împletite strâns laolaltă, maronii şi cu un aspect uscat, cu ţepi fioroşi, ca nişte cârlige mari. Era prea înalt pentru a putea privi pe deasupra lui, prea des pentru a putea zări ceva prin el. Atinse uşor zidul, şi tresări. În ciuda precauţiei, un ghimpe îl înţepă în deget, arzându-l ca un ac de foc. Se trase înapoi, şi picioarele i se împiedicară de pietre. Scutură din mână, răspândind în jur picături mari de sânge. Arsura începu să se domolească, dar mâna îi zvâcnea toată.
Dintr-odată, uită de durere. Cu călcâiul răsturnase una dintre pietrele netede, scoţând-o din pământul uscat. O privi fix, iar orbitele goale îl priviră la rândul lor. Un craniu. Un craniu de om. Privi îndărăt de unde venise, spre toate pietrele şlefuite şi deschise la culoare, toate la fel. Îşi mişcă repede picioarele, dar nu se putea deplasa fără să calce pe ele şi nu avea unde să se adăpostească. În mintea lui se formă un gând rătăcit, cum că lucrurile puteau fi altfel decât păreau, dar îl înăbuşi fără milă. Aici era periculos să gândeşti.
Îşi regăsi oarecum cumpătul. Era periculos şi să rămână pe loc. Era unul dintre lucrurile pe care le ştia sigur, deşi nu le putea explica. Sângele care-i picura din deget aproape se oprise, iar mâna nu îi mai zvâcnea aşa puternic. Cu degetul în gură, porni îndărăt pe drum, într-o direcţie aleasă la întâmplare. Toate drumurile erau la fel, în acest loc.
Atunci îşi aminti că auzise cândva că poţi ieşi dintr-un labirint dacă te întorceai mereu în acelaşi sens. La prima deschizătură din peretele de ghimpi o luă la dreapta, apoi din nou la dreapta. Şi se trezi faţă în faţă cu Ba’alzamon.
Pe chipul acestuia se oglindi uimirea, iar mantia sa roşie ca sângele se opri din fluturat, atunci când el rămase pe loc. În ochii săi se înălţară flăcările, dar Rand aproape că nu le simţea, din pricina arşiţei din labirint.
— Cât crezi că-mi poţi scăpa, băiete? Cât crezi că poţi fugi de soartă? Eşti al meu!
Împleticindu-se, Rand se întrebă de ce se căuta la şold, ca şi cum ar fi avut o sabie.
— Ajută-mă, Lumină, murmură el. Lumina să m-ajute.
Nici nu-şi mai amintea ce voia să spună cu asta.
— Lumina n-o să te ajute, băiete, şi nici Ochiul Lumii nu-ţi slujeşte la nimic. Eşti câinele meu, şi, dacă nu vrei să te năpusteşti la poruncă, am să te strâng de gât cu trupul încolăcit al Marelui Şarpe.
Ba’alzamon întinse braţul şi, dintr-odată, Rand îşi dădu seama că exista o cale de scăpare, o amintire tulbure, aproape ştearsă, periculoasă, dar nu într-atât de periculoasă ca atingerea Celui Întunecat.
— Un vis! strigă Rand. E un vis!
Ochii lui Ba’alzamon se măriră de uimire, de mânie, sau poate şi una, şi alta, apoi văzduhul se tulbură, trăsăturile lui se şterseră şi dispăru.
Rand se răsuci în loc, cu ochii holbaţi. Se uita la propria imagine, reflectată de o mie de ori. De zece mii de ori. Deasupra era beznă, şi beznă dedesubt, dar de jur împrejurul său se aflau oglinzi, aşezate în toate unghiurile, cât de departe vedea cu ochii. Toate îi arătau propria imagine, gheboşată şi răsucindu-se de colo colo, holbându-se cu ochii mari, înspăimântat.
Peste oglinzi trecu o negură roşie. Se răsuci, încercând s-o prindă, dar în fiecare oglindă ea pluti în spatele propriei imagini şi dispăru. Apoi se întoarse, dar nu mai era negură. Ba’alzamon veni cu paşi mari prin oglindă, zece mii de Ba’alzamoni care-l căutau, trecând încoace şi încolo prin oglinzile argintii.
Se trezi că se uita fix la imaginea propriului chip, palid şi tremurând din pricina frigului aprig. Imaginea lui Ba’alzamon crescu în spatele lui, privindu-l; nu-l vedea, dar nici nu-l slăbea din ochi. În fiecare oglinda, flăcările de pe chipul lui Ba’alzamon ardeau năvalnic, învăluindu-l, distrugându-l, contopindu-l cu celălalt. Voia să strige, dar avea gâtul îngheţat. Rămăsese un singur chip în şirul nesfârşit de oglinzi. Chipul său. Chipul lui Ba’alzamon. Unul singur.
Rand tresări şi deschise ochii. Era întuneric, şi nu vedea decât o singură luminiţă palidă. De-abia respirând, îşi mişcă ochii, dar nimic altceva. O pătură grosolană de lână îl acoperea până la umeri, şi îşi înconjurase capul cu braţele. Simţea sub palme scândurile netede de lemn. Scândurile punţii. Pânzele scârţâiau în noapte. Respiră adânc. Era la bordul Picăturii. Se terminase… cel puţin până în noaptea următoare.
Fără să se gândească, îşi duse degetul la gură. Simţind gustul sângelui, îngheţă. Încet, îşi duse mâna la faţă, până când reuşi să vadă ceva în lumina slabă a lunii, până ce reuşi să vadă picătura de sânge care stătea să-i cadă din deget. Sângele care curgea din locul în care îl înţepase ghimpele.
Picătura se grăbea încet în josul râului Arinelle. Vântul era puternic, dar bătea din diverse direcţii care făceau ca pânzele să nu mai fie de folos. Cu toate că Domon le cerea tuturor să se grăbească, barca de-abia se târa. La vreme de noapte, omul de la prova urmărea drumul la lumina lămpilor, strigându-i celui de la cârmă, în timp ce curenţii duceau barca în josul râului şi împotriva vântului, cu toate pânzele strânse. În apele râului nu erau stânci de care să trebuiască să se ferească, dar locurile cu apa mică erau numeroase, iar acolo barca se putea împotmoli cu prova în noroi, şi poate şi mai mult; dacă se întâmpla aşa, nu avea cum să iasă fără ajutor. Asta dacă aceia care soseau primii voiau să ajute, şi nu să le facă vreun rău. Peste zi, pânzele stăteau întinse de la răsărit la apus, dar vântul le smucea, de parcă voia să împingă barca îndărăt în susul râului.
Nu trăgeau la mal, nici ziua, nici noaptea. Bayle Domon conducea şi barca, şi echipajul cu la fel de multă asprime, răstindu-se la vânturile neprielnice, blestemând încetineala cu care înaintau. Pe marinarii înhămaţi la vâsle îi făcea leneşi şi-i şfichiuia cu ascuţişul limbii sale de câte ori greşeau ritmul, descriind, cu glasul său scăzut şi dur, trolocii de zece picioare în înălţime care se puteau afla oricând pe punte în mijlocul lor, sfâşiindu-le beregata. Vreme de două zile, asta se dovedi îndeajuns pentru a-i face pe toţi să tresară. Apoi însă, amintirea atacului trolocilor începu să se şteargă, iar oamenii începură să bombăne după un ceas de răgaz, în care să-şi dezmorţească picioarele pe mal, şi despre pericolele coborârii pe râu la vreme de noapte.
Nu făceau ei prea multă zarvă, trăgând cu ochiul ca să se asigure că Domon nu era prin apropiere ca să-i audă, dar căpitanul părea să ştie tot ce se vorbea pe puntea bărcii sale. De câte ori începeau protestele, el scotea în tăcere la iveală sabia lungă, ca o coasă, şi securea curbată, fioroasă, care fuseseră găsite pe punte după atac. Obişnuia să le atârne de catarg vreme de un ceas, iar cei care fuseseră răniţi îşi pipăiau bandajele, şi mormăielile se potoleau… cel puţin o zi, până ce un alt membru al echipajului începea să spună că, de acum, trolocii nu mai aveau cu siguranţă cum să-i ajungă, şi totul se repeta.