Rand observă că Thom Merrilin se ţinea departe de oamenii din echipaj, când aceştia începeau să şuşotească împreună şi să se încrunte, deşi în general era foarte prietenos cu ei, îi lovea cu palma pe spate, le spunea glume şi vorbe în doi peri care îl făceau până şi pe cel mai istovit dintre ei să zâmbească. Când ei bombăneau în taina, Thom îi urmarea cu priviri piezişe, deşi părea absorbit de alte treburi, cum ar fi fost să-şi aprindă pipa cu muştiucul lung, sau să-şi acordeze harpa, sau să facă aproape orice altceva, decât să-i bage în seamă. Rand nu înţelegea de ce. Echipajul părea să dea vina nu pe cei trei care veniseră la bord urmăriţi de troloci, ci pe Floran Gelb.
În primele două zile, Gelb părea să fie aproape peste tot, povestindu-i fiecărui marinar pe care-l putea încolţi propria versiune despre întâmplările din noaptea în care Rand şi ceilalţi veniseră la bord. Comportamentul său varia, fiind când indignat, când jalnic, apoi iritat din nou, iar buza i se strâmba mereu, când arăta spre Thom, Mat sau, mai ales, spre Rand, încercând să dea vina pe ei.
— Sunt străini, argumenta Gelb cu glas scăzut şi cu ochii după căpitan. Ce ştim despre ei? Au venit împreună cu trolocii, asta ştim. Sunt în cârdăşie.
— Lua-te-ar Norocul, Gelb, mai taci, mârâise un bărbat cu părul strâns într-o coadă scurtă şi cu o stea mică şi albastră tatuată pe obraz; nici nu-l privea pe Gelb, ci strângea un colac de funie de pe punte, cu picioarele goale – toţi marinarii umblau aşa, în ciuda frigului; încălţările puteau aluneca pe puntea udă. Şi pe maică-ta ai face o Iscoada a Celui Întunecat, dacă aşa ţi-ai putea scăpa pielea. Pleacă de lângă mine!
Şi scuipase pe piciorul lui Gelb, întorcându-se apoi la treaba sa.
Tot echipajul îşi amintea că Gelb nu stătuse de veghe atunci când trebuia, iar răspunsul bărbatului cu coadă se dovedi cel mai politicos din câte primise. Nici măcar unul nu voia să lucreze cu el. Gelb se trezi însărcinat cu treburi pe care nu le voia nimeni, toate foarte neplăcute, precum curăţatul oalelor pline de grăsime de la bord sau strecuratul pe sub punte, pe burtă, în căutarea găurilor apărute în scândurile murdare şi pline de mizeria acumulata de ani de zile. În curând, el se cufundă în tăcere. Umbla cu umerii lăsaţi, de parcă ar fi vrut să se apere, iar muţenia şi înfăţişarea de om rănit şi ofensat îi deveniră caracteristice – cu cât îl privea mai multă lume, cu atât părea mai supărat, deşi asta nu-i aducea decât mârâieli duşmănoase. Totuşi, atunci când privirea lui se aţintea asupra lui Rand, asupra lui Mat sau asupra lui Thom, pe chipul său cu nasul lung apărea o expresie ucigaşă.
Când Rand îi spuse lui Mat că, mai devreme sau mai târziu, Gelb avea să le facă necazuri, celalalt privi de jur împrejur pe punte şi grăi:
— Oare putem să avem încredere în vreunul? Toţi sunt la fel.
Apoi plecă în căutarea unui loc în care putea fi singur, atât cât se putea pe puntea care avea mai puţin de treizeci de picioare de la prova înălţată până la cârma fixată la pupa. Din noaptea în care fuseseră în Shadar Logoth, Mat petrecuse prea multă vreme singur, posomorât şi cufundat în gânduri, din câte vedea Rand.
— Nu de la Gelb o să vină necazurile, băiete, oftă Thom, dacă e să vină. Cel puţin, nu încă. Niciun om din echipaj nu e de partea lui, iar el nu are suficient curaj ca să încerce ceva de unul singur. Cât despre ceilalţi, nu ştiu… Domon pare să creadă că trolocii sunt pe urmele lui, dar ceilalţi încep să se împace cu gândul că pericolul a trecut. S-ar putea să cadă de acord că le-a ajuns. Sunt aproape convinşi de asta, oricum.
Cu asta, el îşi sumeţi mantia plină de petice, iar Rand avu impresia că îşi pipăia cuţitele ascunse – cele mai bune care-i rămăseseră, după pierderea primelor.
— Dacă se răzvrătesc, băiete, să ştii că n-o să lase în viaţă niciun pasager care să poată povesti. S-ar prea putea ca Edictul reginei să nu aibă prea multă putere, atât de departe de Caemlyn, însă până şi Starostele unui sat ar lua măsuri, dacă ar auzi ceva de soiul ăsta.
De atunci, Rand încercă şi el să treacă neobservat, când îi privea pe marinari.
Thom făcea tot ce putea pentru a-i abate pe ceilalţi de la gândurile de revoltă. Zi şi noapte le spunea poveşti, toate foarte complicate, iar între timp le cânta orice cântec i-ar fi cerut. Pentru a-i face să creadă că, într-adevăr, Rand şi Mat voiau să-i fie ucenici, îşi rezervă câte o perioadă din fiecare zi pentru lecţii, ceea ce se dovedi la fel de distractiv pentru echipaj. Fireşte că nu lăsa pe nimeni să se atingă de harpa lui, iar încercările băieţilor de a cânta din flaut nu duseră decât la nişte bocete jalnice – cel puţin la început. Echipajul râdea şi îşi astupa urechile.
Thom îi învăţă câte unele dintre poveştile mai uşor de reţinut, nişte acrobaţii simple şi, desigur, jongleriile. Mat se plânse de ceea ce le pretindea, dar Thom pufni în mustăţi şi se uita urât la el.
— Băiete, eu nu mă joc de-a dascălul. Ori explic ceva, ori nu. Ia, acuma! Până şi un nătărău de la ţară ar trebui să fie în stare să stea puţin în mâini. Să vă văd.
Marinarii care nu aveau treburi se adunau mereu în jurul lor, aşezându-se pe vine ca să-i privească. Unii chiar încercau să facă şi ei ce le arăta Thom, râzând de propria neîndemânare. Gelb stătea undeva, singur, şi-i privea posomorât, urându-i pe toţi.
Rand petrecea o bună parte din zi sprijinit de parapet, cu ochii aţintiţi spre mal. Nu că s-ar fi aşteptat cu adevărat să îi vadă pe Egwene sau pe vreunul dintre ceilalţi apărând pe neaşteptate la marginea apei, dar barca înainta atât de încet, încât, uneori, nădăjduia să fie aşa. Puteau să-i ajungă fără să fie nevoiţi să călărească prea repede. Dacă scăpaseră. Dacă mai erau încă în viaţă.
Râul se aşternea mereu înaintea lor, fără vreun semn de viaţă; nu se mai zărea nici o barcă, în afara Picăturii. Dar asta nu însemna că nu era nimic de văzut, şi niciun prilej de uluire. În după amiaza primei zile, se găseau într-un loc în care Arinelle curgea printre faleze înalte, care se întindeau cam câte o jumătate de milă pe fiecare mal. Pe toată lungimea, stâncă fusese sculptată; se vedeau acolo siluete de bărbaţi şi femei, înalte de o sută de picioare, cu coroane care le arătau că fuseseră regi şi regine. În acel alai regal nu se regăseau două chipuri la fel, iar între primul şi ultimul trecuseră mulţi ani de zile. Vântul şi ploaia făcuseră aproape să li se şteargă trăsăturile celor de la capătul de miazănoapte, şlefuind piatra, dar chipurile şi diversele amănunte deveneau din ce în ce mai pronunţate, pe măsură ce barca se îndrepta spre miazăzi. Apele râului se spărgeau de picioarele statuilor, din care nu mai rămăseseră decât cioturi netede, dacă nu dispăruseră de tot. „Oare de câtă vreme se află aici? se întreba Rand. Cât timp a trecut, pentru ca râul să roadă atâta piatră?” Oamenii din echipaj nici măcar nu ridicaseră privirile; văzuseră vechile sculpturi de multe ori până atunci.
Altă dată, când malul de răsărit devenise din nou o întindere de iarbă, întreruptă numai din când în când de tufişuri, razele soarelui făcură ceva să sclipească în depărtare.
— Ce-o fi acolo? se întrebă Rand cu glas tare. Pare metal.
Căpitanul Domon tocmai trecea pe lângă el; se opri şi privi cu ochii mijiţi înspre locul în care se vedea sclipirea.
— Chiar metal zic a fi, spuse el. Vorbea la fel de repede, dar Rand începuse să-l înţeleagă, fără să trebuiască să stea pe gânduri. E un turn de metal. L-am văzut de aproape şi ştiu. Neguţătorii de pe râu îl folosesc ca semn. Zic a fi cam la zece zile de Whitebridge, după cum mergem.