— Un turn de metal? întrebă Rand, iar Mat, care şedea cu picioarele încrucişate, sprijinit de un butoi, se trezi din visare ca să asculte ce spuneau.
— Mda, încuviinţă căpitanul. Oţel poleit, după cum arată şi după cum pare la pipăit, dar fără vreo urmă de rugină. Două sute de picioare, cam atât zic eu a avea în înălţime, şi e mare cât o casă, fără vreun semn şi fără vreo deschizătură.
— Precis că sunt comori înăuntru, rânji Mat; se ridică şi îşi aţinti privirile către turnul aflat în depărtare, pe când râul purta Picătura prin dreptul lui. Pesemne că un turn ca asta a fost construit ca să apere ceva de preţ.
— S-ar putea, băiete, mormăi căpitanul. Dar zic în lume a fi lucruri şi mai stranii decât ăsta. Pe Tremalking, una dintre insulele Oamenilor Mării, ar fi să fie o mână de piatră de cincizeci de picioare în înălţime, care iese dintr-un deal, ţinând o sferă de cristal cât barca asta de mare. Şi cred a fi comori sub dealul ăla, dacă există pe undeva vreo comoară, acela-i locul, dar oamenii din insulă nici nu vor să audă de săpat, iar Oamenilor Mării nu le pasă de nimic decât să-şi vadă de corăbii şi să-l caute pe Coramoor, Alesul lor.
— Eu, unul, aş săpa, rosti Mat. Cât e de departe insula asta… Tremalking, ai spus?
În fata turnului sclipitor se ivi un desiş de copaci, dar băiatul se holbă mai departe, de parcă tot mai putea să-l vadă.
Căpitanul Domon clatină din cap.
— Nu, băiete, nu comorile ar fi să fie cele care te îndeamnă să vezi lumea. Dacă îţi găseşti un pumn de aur sau bijuteriile vreunui rege mort, toate bune şi frumoase, dar minunile pe care le vezi zic eu a fi motivul care te trage mai departe, spre locul următor. În Tanchico – ăsta este un port la Oceanul Aryth – părţi din Palatul Panarhului ar fi fost construite în Vârsta Legendelor, aşa zic unii. Şi este un zid acolo cu o friză pe care sunt înfăţişate animale pe care nu le-a văzut nimeni, în viaţa lui.
— Şi un copil poate desena un animal pe care nimeni nu l-a mai văzut vreodată, replică Rand, iar căpitanul chicoti.
— Mda, flăcăule, poate. Dar poate copilul să facă şi oasele animalelor? În Tanchico le au şi pe astea, legate laolaltă, aşa cum stătuseră şi în trupul lor. Se afla într-o parte din Palatul Panarhului în care toţi pot intra să vadă. Frângerea a lăsat în urmă multe minunăţii, iar de atunci se zice a fi existat încă vreo şase imperii, dacă nu şi mai multe, unele la fel de mari precum cel al lui Artur Aripă de Şoim, şi fiecare a lăsat în urmă lucruri care merită găsite şi scoase la iveală. Beţe luminoase, dantele de brici şi inimi de piatră. O plasă de cristal care acoperă o insulă şi cântă la răsăritul lunii. Un munte scobit, ca un castron, iar în mijlocul lui, un vârf de argint înalt cam de o sută de coţi, iar toţi care se apropie prea mult mor. Ruine ruginite, şi bucăţi sfărâmate, şi lucruri găsite pe fundul mării, lucruri pe care nici cele mai vechi dintre cărţi nu le descriu. Am adunat şi eu câteva. Lucruri de care nici n-aţi visat, din mai multe locuri decât puteţi vedea voi în zece vieţi, astea zic a fi minunăţiile care o să vă pună mereu pe drumuri.
— Aveam obiceiul să săpăm după oase în Dealurile Nisipoase, spuse încet Rand. Oase ciudate. Odată, am găsit o bucată dintr-un peşte – cred că era peşte – mare cât barca asta. Unii spuneau că aduce ghinion să sapi pe dealuri.
Căpitanul îl privi ţintă.
— Deja te gândeşti la ce-ai lăsat în urmă, flăcăule, deşi de-abia ai pus piciorul în lume? Lumea o să-ţi înfigă un cârlig în buză. O să porneşti să vânezi soarele la apus, aşteaptă tu şi ai să vezi… şi dacă te întorci vreodată, satul tău n-o să te mai poată cuprinde.
— Nu! tresări Rand; oare cât trecuse de când nu se mai gândise la casa părintească din Emond’s Field? Dar la Tam? Pesemne că trecuseră mai multe zile. I se părea că trecuseră luni întregi. Cândva am să mă întorc, când pot. Am să cresc oi ca… tatăl meu, şi n-am să mai plec niciodată în viaţa mea. Nu-i aşa, Mat? De îndată ce vom putea, ne întoarcem acasă şi uităm de toate astea.
Cu un efort vizibil, Mat se smulse din contemplarea locului în care se văzuse turnul.
— Ce? Ah. Da, desigur. O să mergem înapoi acasă. Desigur.
Când el se întoarse cu spatele, Rand îl auzi murmurând cu glas scăzut.
— Pun rămăşag că nu vrea să se ducă altcineva după comoară.
Mat părea să nu-şi dea seama că-l putea auzi cineva.
După patru zile de drum, Rand se urcă în vârful catargului şi se aşeză pe capătul plat al acestuia, cu picioarele răsucite pe după frânghii. Picătura plutea încet pe râu, dar, la cincizeci de picioare deasupra apei, mişcarea lentă făcea vârful catargului să se clatine înainte şi înapoi, în cercuri largi. Băiatul îşi dădu capul pe spate şi râse în bătaia vântului care-i răcorea chipul.
Se scoseseră vâslele, iar de acolo, de sus, barca aducea cu un păianjen cu douăsprezece picioare care se târa pe apele râului. Mai fusese şi altă dată la înălţimi atât de mari, în copacii din Ţinutul celor Două Râuri, dar de data aceasta nu existau crengi care să-l împiedice să vadă. Toate cele de pe punte – marinari ocupaţi cu pânzele, bărbaţii care stăteau în genunchi şi frecau puntea cu bucăţi de gresie, alţii care se ocupau de parâme şi de chepenguri, păreau atât de stranii, văzute de sus; toţi erau atât de mici şi de îndesaţi, încât pierduse un ceas numai uitându-se la ei şi chicotind.
Şi acum chicotea, de câte ori privirile i se îndreptau în jos, dar începuse să se uite şi în jur, la malurile care alunecau pe lângă ei. I se părea că ei stăteau nemişcaţi – în afară de clătinarea catargului, fireşte iar malurile alunecau lent, cu copacii şi dealurile care se înşiruiau pe ambele părţi. Era nemişcat, şi lumea întreagă se mişca pe lângă el.
Dintr-o pornire bruscă, îşi desfăcu picioarele din frânghiile care ancorau catargul şi-şi întinse braţele şi picioarele în laturi, ţinându-şi echilibrul. Reuşi să o facă timp de trei rotiri complete ale vârfului de catarg, apoi însă se dezechilibră. Fluturându-şi membrele prin aer, se prăbuşi în faţă şi apucă straiul focului. Cu picioarele atârnând de ambele părţi ale catargului, fără alt sprijin decât cel, destul de firav, pe care i-l oferea straiul, începu să râdă. Trăgând în piept vântul proaspăt şi rece, râse plin de însufleţire.
— Flăcăule, se auzi glasul răguşit al lui Thom. Flăcăule, dacă încerci să-ţi rupi gâtul tău de nătărău, n-o face căzând peste mine.
Rand privi în jos. Thom stătea agăţat de frânghii, chiar sub el, privind posomorât distanţa care-i mai rămăsese de parcurs. La fel ca el, Menestrelul îşi lăsase mantia dedesubt.
— Thom, striga el încântat. Thom, când ai apărut?
— Când am văzut că nu pleci urechea la ce-ţi striga lumea. Arde-m-ar focul, băiete, toată lumea crede că eşti nebun.
Privi în jos şi observă, cu uimire, că toate chipurile erau îndreptate spre el. Singurul care nu-l privea era Mat, care stătea cu picioarele încrucişate la prova, cu spatele spre catarg. Până şi oamenii de la vâsle aveau ochii ridicaţi, pierzându-şi ritmul. Şi nu-i dojenea nimeni pentru asta. Rand îşi răsuci capul ca să privească pe sub braţe către cârmă. Căpitanul Domon stătea în picioare lângă aceasta, cu pumnii săi mari în şolduri, privind urât înspre vârful catargului. Se întoarse spre Thom şi rânji.
— Deci, ce vreţi, să cobor?