— Ar fi foarte bine, încuviinţă Thom, scuturând puternic din cap.
— Atunci, fie.
Apucându-se mai bine de strai, Rand se desprinse cu totul de catarg. Îl auzi pe Thom înăbuşindu-şi un blestem, când îl văzu încă acolo, atârnat de strai cu ambele mâini. Menestrelul se încruntă la el, întinzând un braţ pe jumătate, ca să-l prindă. Rânji din nou.
— Cobor acum.
Aruncându-şi picioarele în sus, prinse cu un genunchi parâma groasă care ducea de la catarg la prova, apoi o apucă şi cu braţul îndoit de la cot, şi-şi dădu drumul la mâini. Încet, apoi cu o viteză din ce în ce mai mare, alunecă în jos. Chiar când să ajungă, îşi dădu drumul şi căzu în picioare pe punte, chiar în faţa lui Mat, făcu un pas pentru a-şi recăpăta echilibrul şi se întoarse cu faţa spre ceilalţi, cu braţele desfăcute larg, aşa cum făcea Thom după vreo acrobaţie.
Câţiva dintre membrii echipajului începură să aplaude, dar privirea lui Rand fusese atrasă de Mat, care ţinea ceva în mână, ascunzând obiectul cu trupul pentru ca nimeni să nu-l zărească. Rămase cu ochii holbaţi. Era un pumnal curbat, într-o teacă de aur pe care erau gravate simboluri ciudate. Mânerul era învelit în fire subţiri de aur, iar pe el se afla un rubin imens, cât unghia de la degetul mare. Plăselele erau şerpi cu solzi de aur, cu boturile căscate şi colţii dezgoliţi.
O vreme, Mat continuă să se joace cu pumnalul, scoţându-l din teacă şi băgându-l la loc. Fără să se oprească, ridică încet capul; avea o privire pierdută. Dintr-odată, îl văzu pe Rand, tresări şi ascunse pumnalul sub surtuc.
Rand se lăsă pe vine, cu braţele încrucişate pe genunchi.
— De unde ai luat ăla?
Mat nu răspunse, ci aruncă o privire furişă ca să vadă dacă mai era cineva prin apropiere. Ca prin minune, erau singuri.
— Doar nu din Shadar Logoth?
Mat îl privi fix.
— E vina ta. A ta şi a lui Perrin. M-aţi luat de lângă comoară, şi îl aveam în mână. Nu mi l-a dat Mordeth. L-am luat eu, aşa că tot ce ne-a spus Moiraine despre darurile lui nu are importanţă. Te rog, Rand, nu spune nimănui. Ar putea încerca să mi-l fure.
— N-o să spun, promise Rand. Cred că Domon e un om cinstit, dar despre ceilalţi, mai ales despre Gelb, nu ştiu ce să zic.
— Nimănui, insista Mat. Nici lui Domon, nici lui Thom, nimănui. Numai noi doi am rămas dintre cei din Emond’s Field, Rand. Nu putem avea încredere în nimeni.
— Sunt în viaţă. Mat. Egwene şi Perrin. Ştiu că sunt în viaţă.
Mat părea ruşinat.
— Totuşi, am să-ţi păstrez taina. O să ştim numai noi doi. Măcar acum nu mai trebuie să ne facem probleme în privinţa banilor. Putem să-l vindem pe o sumă îndeajuns de mare ca să călătorim până în Tar Valon ca nişte regi.
— Desigur, spuse Mat după o vreme. Dacă trebuie. Numai să nu spui nimănui, până nu-ţi dau eu voie.
— Doar ţi-am promis. Ascultă, ai mai visat ceva de când am venit la bord? Precum în Baerlon? Până acum n-am putut să te întreb, pentru că era mereu lume în jur.
Mat întoarse capul, privindu-l dintr-o parte.
— Poate.
— Cum adică, poate? Ori da, ori ba.
— Bine, bine, am visat. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Nici nu vreau să mă gândesc. Nu ajută la nimic.
Înainte ca vreunul din ei să mai apuce să zică ceva, Thom veni pe punte cu paşi mari, cu mantia pe braţ. Vântul îi răvăşea părul alb, iar mustăţile sale lungi păreau zbârlite.
— Am reuşit să-l conving pe căpitan că nu eşti nebun, anunţă el, şi că totul făcea parte din programul de antrenament.
Apucă straiul şi trase puţin de el.
— Minunăţia aia pe care ai făcut-o, când ţi-ai dat drumul pe frânghie, a ajutat, dar eşti norocos că nu ţi-ai rupt gâtul, nătărăule.
Privirea lui Rand se plimbă în susul straiului, până în vârful catargului, plină de uimire. Chiar o făcuse. Alunecase în jos, pe frânghie. Şi şezuse în vârful…
Dintr-odată, se văzu pe sine acolo sus, cu braţele şi picioarele larg desfăcute. Se aşeză brusc şi de-abia se ţinu să nu cadă întins pe spate. Thom îl privea gânditor.
— Nu ştiam ca te descurci aşa de bine la înălţime, flăcăule. S-ar putea să avem ocazia să jucăm în Illian, în Ebou Dar sau chiar în Tear. Oamenilor din marile oraşe din sud le plac acrobaţii care merg pe sârmă şi artiştii de la trapez.
— Noi mergem în…
Dar, în ultima clipă, Rand îşi aminti să se uite în jur, dacă se afla cineva prin apropiere să-i audă. Mai mulţi oameni din echipaj erau cu ochii la ei, inclusiv Gelb, care îi privea urât, ca de obicei, dar nu-l putea auzi nimeni.
— … În Tar Valon, sfârşi el; Mat ridică din umeri, de parcă îi era indiferent.
— Deocamdată, da, flăcăule, spuse Thom, aşezându-se lângă ei, dar mâine, cine ştie? Aşa-i viaţa de Menestrel.
Luă câteva mingi colorate pe care le scoase din mânecile sale largi.
— Acum, că te-am dat jos, să lucrăm la tripla încrucişare.
Privirea lui Rand alunecă spre vârful catargului. Se înfioră. „Ce mi se-ntâmplă? Pe Lumină, ce-o fi?” Trebuia să afle. Trebuia să ajungă în Tar Valon, înainte să înnebunească de adevăratelea.
25
Seminţia Pribegilor
Bela mergea nepăsătoare sub soarele palid ca şi cum cei trei lupi care alergau ceva mai încolo nu ar fi fost decât nişte câini din sat, dar felul în care îşi întorcea privirea ca să se uite la ei, până nu i se mai vedea decât albul ochilor, dădea de înţeles că nu e deloc aşa. Egwene, pe spatele iepei, nu o ducea nici ea mai bine. Se uita mereu la lupi cu coada ochiului şi câteodată se întorcea în şa ca să privească împrejur. Perrin era sigur că se uita după restul haitei, deşi ea tăgădui cu putere când îndrăzni să îi spună asta, tăgădui că îi era teamă de lupii care mergeau pe lângă ei, tăgădui că îşi făcea griji din pricina haitei sau din cauza a ceea ce puneau la cale. Tăgădui şi continuă să se uite în jur, mijind ochii şi umezindu-şi neliniştită buzele.
Restul haitei era departe; ar fi putut să-i spună el asta. „La ce bun, chiar dacă m-ar crede? Mai ales dacă m-ar crede.” Nu voia să deschidă coşul cu şerpi dacă nu era neapărată nevoie. Nu voia să se întrebe cum de ştia. Bărbatul înveşmântat în blană mergea săltând în faţa lor, uneori semănând el însuşi cu un lup, şi nici nu privi înapoi când se iviră Grialba, Sarsar şi Vântaduc, dar şi el ştia.
În acea primă dimineaţă, când se treziseră, cei doi din Emond’s Field îl găsiseră pe Elyas frigând alţi iepuri şi uitându-se la ei fără să i se poată citi mare lucru pe chip. Nu se vedea niciun lup în afară de Grialba, Sarsar şi Vântaduc. În lumina palidă a zorilor, umbre întunecate mai zăboveau încă sub marele stejar, iar copacii desfrunziţi din depărtare semănau cu nişte degete descărnate.
— Sunt pe aici, răspunse Elyas când Egwene îl întrebă unde plecase restul haitei îndeajuns de aproape cât să ne sară în ajutor, dacă e nevoie. Îndeajuns de departe cât să se ferească de necazurile pe care le vom avea cu oamenii. Când sunt doi oameni împreună e musai să dea de necaz, mai devreme sau mai târziu. Dar o să vină dacă o să avem nevoie de ei.
Perrin, care rupea o bucată de iepure fript, îşi dădu pe nesimţite seama de ceva. O direcţie, pe care o cunoştea oarecum. Fireşte! „Deci acolo…” Carnea din gura lui îşi pierdu brusc gustul. Luă o rădăcină din cele pe care le pregătise Elyas pe cărbuni – aduceau la gust cu napii dar nu-i mai era foame.
Când porniră la drum, Egwene insistă să meargă pe rând călare, iar Perrin nici nu se mai obosi să o contrazică.
— Tu prima, îi spuse el.
Fata încuviinţă.
— Şi apoi dumneata, Elyas, zise ea.