— Mie-mi sunt de ajuns picioarele mele, răspunse Elyas. Se uită la Bela, iar iapa îşi dădu ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost vorba despre unul dintre lupi. În plus, nici nu cred că vrea să mă urc pe ea.
— Prostii, replică Egwene cu tărie. Încăpăţânarea n-are niciun rost. Cuminte e să călărim fiecare. Dumneata ai spus că mai avem mult de mers.
— Am zis nu, fato.
Egwene trase adânc aer în piept, iar Perrin se întrebă dacă va izbuti să-l convingă pe Elyas aşa cum făcuse cu el; îşi dădu deodată seama că fata rămăsese cu gura deschisă şi nu mai scotea o vorbă. Elyas se uita la ea, nu făcea decât să se uite la ea, cu ochii lui galbeni, ca de lup. Egwene se trase înapoi din faţa bărbatului osos, îşi umezi buzele, apoi se trase şi mai înapoi. Înainte ca Elyas să se fi întors ca să plece, Egwene ajunsese la Bela şi se urcase în spatele iepei. Când bărbatul se întoarse ca să-i călăuzească spre miazăzi, lui Perrin i se păru că şi rânjetul de pe faţa lui era ca de lup.
Călătoriră aşa trei zile, mergând pe jos şi călărind toată ziua spre miazăzi şi răsărit, poposind numai la căderea nopţii. Elyas părea că dispreţuieşte graba orăşenilor, dar nu vedea de ce ar pierde vremea când trebuia să ajungă undeva.
Îi vedeau rar pe cei trei lupi. În fiecare noapte veneau pentru scurtă vreme lângă foc, iar alteori se arătau puţin şi ziua, apărând când te aşteptai mai puţin şi dispărând la fel de brusc. Dar Perrin ştia că sunt în apropiere, ştia şi unde anume. Ştia când cercetau înainte drumul şi când priveau urmele pe care le lăsaseră. Ştia când se îndepărtau de la locul obişnuit de vânat şi când Grialba îi trimitea înapoi ca să o aştepte. Câteodată cei trei care rămâneau i se ştergeau din minte, dar curând erau îndeajuns de aproape cât să îi vadă din nou, ştia că se întorceau. Chiar şi când copacii se împuţinau şi din pădure nu mai rămâneau decât nişte dumbrăvi răzleţe, despărţite de limbi de iarbă uscată, când erau ca nişte stafii care nu voiau să fie văzute, Perrin ar fi putut oricând să arate cu degetul spre locul unde se aflau. Nu ştia cum îşi dădea seama de toate lucrurile astea şi încerca să se convingă că nu era decât o născocire a minţii lui, dar nu ajuta la nimic. Ştia şi el, tot aşa cum ştia şi Elyas.
Încercă să nu se mai gândească la lupi, dar oricum i se furişau în minte. Nu îl mai visase pe Ba’alzamon de când se întâlnise cu Elyas şi cu lupii. Acum, din câte îşi aducea aminte când se trezea, visa lucruri obişnuite, cum ar fi visat acasă… înainte de Baerlon… înainte de Noaptea Iernii. Vise obişnuite – cu o singura deosebire. În toate visele pe care şi le amintea era un moment în care, fie că lucra în fierăria lui jupân Luhhan şi îşi îndrepta spatele ca să îşi şteargă sudoarea de pe frunte, fie că se întorcea de la vreun dans cu fetele din sat pe Pajişte sau că îşi înălţă privirea din carte în faţa focului de acasă, indiferent dacă era afară sau sub un acoperiş, era un lup în apropiere. Lupul era întotdeauna cu spatele la el, şi Perrin ştia de fiecare dată – în vise părea firesc, chiar la masa lui Alsbet Luhhan – că ochii galbeni ai lupului stau la pândă, îl păzesc de ce s-ar putea întâmpla. Însă când era treaz, visele îi păreau ciudate.
Merseră trei zile; Grialba, Vântaduc şi Sarsar le aduceau iepuri şi veveriţe, Elyas le arăta tot felul de plante bune de mâncat, din care Perrin nu recunoştea prea multe. Odată un iepure sări de sub copitele Belei; înainte ca Perrin să apuce să pună o piatra în praştie, Elyas îl şi străpunse cu lungul lui cuţit de la douăzeci de paşi distanţă. Altă dată Elyas doborî un fazan gras, lovindu-l în aripă cu o săgeată. Mâncau mult mai bine decât dacă ar fi fost singuri, dar Perrin ar fi preferat să se întoarcă la porţiile mici dacă asta ar fi însemnat şi alţi tovarăşi de drum. Nu era sigur că Egwene era de aceeaşi părere, însă el ar fi fost dornic să nu aibă de mâncare dacă aşa ar fi scăpat de lupi. Trei zile, până într-o după-amiază.
În faţa lor era un pâlc de copaci, dar mult mai mare decât celelalte pe care le întâlniseră în cale – se întindea pe vreo patru mile. Soarele coborâse înspre asfinţit şi arunca raze piezişe în dreapta lor, iar vântul începuse să se înteţească. Perrin simţi că lupii renunţară să mai umble în spatele lor şi o luară înainte, fără să se grăbească. Nu mirosiseră şi nu văzuseră nimic primejdios. Egwene mergea călare. Era vremea să caute un loc de popas pentru noapte, iar desişul din faţă ar fi fost cum nu se poate mai potrivit.
Când se apropiară de copaci, trei buldogi ţâşniră din ascunziş, trei câini cu boturi late, de înălţimea lupilor şi chiar mai masivi, arătându-şi colţii şi mârâind ameninţător. Se opriră brusc de îndată ce ieşiră din pădurice, dar erau la numai treizeci de paşi de cei trei oameni, iar în ochii lor lucea o lumină ucigaşă.
Bela, deja iritată de prezenţa lupilor, necheză şi aproape o aruncă pe Egwene din şa, dar, într-o clipă, Perrin rotea praştia în jurul capului. Securea nu ar fi servit la nimic, însă o piatră în coaste putea pune pe fugă chiar şi cel mai feroce câine.
Elyas le făcu semn cu mâna fără să-şi ia ochii de la câinii care rămăseseră pe loc.
— Ssst! Nu acum!
Perrin îl privi încruntat şi nedumerit, dar renunţă să mai învârtească praştia. Egwene reuşi să o stăpânească pe Bela; şi ea, şi iapa se uitau acum cu băgare de seamă la câini.
Buldogii aveau părul zbârlit, urechile culcate pe spate, iar mârâiturile lor făceau să se cutremure pământului. Deodată, Elyas ridică un deget în dreptul umărului şi fluieră, un fluierat prelung şi ascuţit, din ce mai în ce mai puternic, care nu se mai termina. Mârâiturile conteniră treptat. Câinii se traseră înapoi, scâncind şi întorcând capul în toate părţile, ca şi cum ar fi vrut să plece, dar erau legaţi. Ochii le erau aţintiţi asupra degetului lui Elyas.
Elyas lăsă încetişor mâna în jos, iar fluieratul deveni mai slab. Câinii îi urmară mişcările şi se întinseră în cele din urmă pe pământ, cu limbile atârnându-le din gură. Dădeau din coadă.
— Vedeţi, zâmbi Elyas, îndreptându-se spre câini. Nu e nevoie de arme. Buldogii îi linseră mâna, iar el îi mângâie pe cap şi îi scarpină între urechi. Par mai fioroşi decât sunt de fapt. Voiau să ne sperie şi nu ne-ar fi muşcat decât dacă am fi încercat să intrăm în pădure. Oricum, acum nu trebuie să-şi mai facă griji în privinţa asta. Putem ajunge la următorul desiş până se face noapte de tot.
Când Perrin se uită la Egwene, văzu că fata rămăsese cu gura căscată. Îşi închise şi el gura, clănţănind din dinţi.
Mângâind în continuare câinii, Elyas cerceta pâlcul de copaci.
— Probabil că sunt Tuatha’an acolo. Seminţia Pribegilor. Se uitară la el fără să înţeleagă, iar Elyas adaugă: Spoitorii.
— Spoitorii? se miră Perrin. Dintotdeauna am vrut să-i întâlnesc. Câteodată poposesc lângă Taren Ferry, dincolo de râu, dar, din câte ştiu eu, nu vin niciodată în Ţinutul celor Două Râuri. Nu ştiu de ce.
Egwene pufni.
— Poate pentru că oamenii din Taren Ferry sunt la fel de hoţi ca Spoitorii. S-ar fura unii pe alţii până n-ar mai rămâne nimic. Jupân Elyas, dacă într-adevăr sunt Spoitori prin apropiere, n-ar fi mai bine să plecăm? Nu vrem să rămânem fără Bela şi… nu prea avem noi multe, dar toată lumea ştie că Spoitorii fură orice.
— Inclusiv copii? întrebă Elyas sec. Răpesc copii şi altele asemenea?
Scuipă, iar fata roşi. Se spuneau câteodată şi poveşti despre copii, dar cel mai adesea Cenn Buie sau unul dintre Coplini sau dintre Congari erau cei care istoriseau aşa ceva.
— Uneori mi-e silă de ei, dar nu fură mai mult ca alţii. Ba chiar mult mai puţin decât alţii pe care îi ştiu eu.