— O să se întunece curând, Elyas, spuse Perrin. Trebuie să ne oprim undeva. De ce nu la ei, dacă vor să ne primească?
Jupâneasa Luhhan avea un ceaun dres de Spoitori despre care zicea că e mai bun ca atunci când era nou. Lui jupân Luhhan nu-i prea venea la socoteală că nevastă-sa îi laudă aşa de mult pe Spoitori, dar Perrin voia să vadă cum fac. Cu toate acestea, Elyas şovăia, şi nu înţelegea de ce.
— E vreun motiv pentru care nu ar trebui să facem asta?
Elyas clătină din cap, dar se vedea că nu are tragere de inimă după felul cum îşi ţinea umerii şi strângea din buze.
— Am putea. Dar să nu luaţi în seamă ce spun. Multe neghiobii. De cele mai multe ori Pribegii fac lucrurile la întâmplare, dar câteodată vor să fie totul aşa cum se cuvine, deci uitaţi-vă la mine şi faceţi la fel. Şi păstraţi-vă secretele. Nu e nevoie să ştie toată lumea totul.
Se îndreptară spre pâlcul de copaci, în frunte cu Elyas, iar câinii îi urmară, dând din coadă. Perrin simţi cum lupii încetinesc pasul şi pricepu că nu aveau să intre şi ei în pădurice. Nu le era teamă de câini – îi dispreţuiau pe câini, care renunţaseră la libertatea de a dormi lângă foc –, dar ocoleau oamenii.
Elyas mergea sigur pe el, ca şi cum ar fi ştiut drumul, şi, când ajunseră în mijlocul pâlcului, văzură căruţele Spoitorilor, risipite printre stejari şi frasini.
Asemenea tuturor celor din Emond’s Field, Perrin auzise multe despre Spoitori, chiar dacă nu văzuse niciodată vreunul, iar tabăra lor era exact aşa cum şi-o închipuise. Căruţele lor erau de fapt nişte case pe roţi, cu un acoperământ mare de lemn lăcuit şi vopsit în culori strălucitoare, roşu, albastru, galben şi verde şi alte nuanţe ale căror nume nu le cunoştea. Pribegii se îndeletniceau, din păcate, cu treburi de fiecare zi – făceau de mâncare, coseau, aveau grijă de copii, dregeau căpestrele cailor, dar hainele le erau şi mai colorate decât căruţele şi, din câte îşi putea da el seama, alese la nimereală; câteodată surtucul şi nădragii sau rochia şi şalul erau aşa de prost potrivite, încât îl dureau ochii. Parcă erau nişte fluturi pe un câmp de flori sălbatice.
Patru sau cinci bărbaţi, răspândiţi pe ici şi pe colo în jurul taberei, cântau la scripcă şi la flaut, iar alţi câţiva jucau, precum nişte colibri cu penele în toate culorile curcubeului. Copiii şi câinii alergau jucându-se printre focurile pentru gătit. Câinii erau buldogi, ca aceia care le ieşiseră lor în întâmpinare, dar copiii îi trăgeau de urechi şi de coadă şi li se urcau în spate, iar câinii masivi acceptau nepăsători. Cei trei care îl însoţeau pe Elyas, cu limbile atârnându-le din gură, se uitau la bărbatul bărbos ca şi cum le-ar fi fost cel mai bun prieten. Perrin dădu din cap, neîncrezător. Erau atât de mari, încât ar fi ajuns la gâtul unui om aproape fără să-şi desprindă picioarele de pe pământ.
Pe neaşteptate, muzica încetă şi îşi dădu seama că Pribegii se uitau la el şi la tovarăşii săi de drum. Până şi copiii şi câinii se opriseră şi urmăreau cu băgare de seamă ce se întâmpla, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a o rupe la fugă.
O vreme nu se auzi niciun sunet, apoi un bărbat scund, vânos, cu părul cărunt făcu un pas înainte şi se plecă adânc în faţa lui Elyas. Purta un surtuc roşu cu guler înalt şi nădragi largi, de un verde strălucitor, vârâţi în cizmele care îi ajungeau până la genunchi.
— Eşti bine venit să te încălzeşti la focul nostru. Ştii cântecul?
Elyas făcu şi el o plecăciune adâncă, cu mâinile duse la piept.
— Vorbele tale, Mahdi, îmi încălzesc sufletul, aşa cum focul îmi încălzeşte trupul, dar nu ştiu cântecul.
— Atunci tot căutăm, intonă bărbatul cărunt. Cum a fost, aşa va fi, dacă ne amintim, căutăm şi găsim.
Arătă înspre foc, iar glasul i se umplu de voioşie.
— Masa e aproape gata. Poftiţi.
Ca la un semn, muzica izbucni din nou, iar copiii porniră din nou să râdă şi să alerge cu câinii. Toţi cei din tabăra se întoarseră la treburile lor, ca şi cum nou veniţii erau prieteni vechi.
Bărbatul cărunt se codi puţin şi se uită la Elyas.
— Ceilalţi… prieteni ai tăi? O să stea deoparte? Ne sperie aşa de tare câinii.
— O să stea deoparte, Raen. Elyas clătină din cap cu o umbră de dispreţ. Ar trebui să ştii deja asta.
Bărbatul cărunt îşi desfăcu mâinile, ca şi cum ar fi vrut să spună că nimic nu e sigur. Când se întoarse ca să îi conducă în tabără, Egwene descălecă şi se apropie de Elyas.
— Voi doi sunteţi prieteni?
Un Spoitor zâmbitor se ivi ca să o ia pe Bela; fără prea mare tragere de inimă, Egwene îi dădu frâiele, după ce Elyas pufni nemulţumit.
— Ne cunoaştem, răspunse tăios bărbatul înveşmântat în blană.
— Îl cheamă Mahdi? întrebă Perrin.
Elyas mormăi ceva în barbă.
— Numele lui e Raen. Mahdi e rangul pe care îl are. Căutătorul. El este căpetenia celor de aici. Puteţi să-i spuneţi Căutătorul dacă vi se pare prea ciudat celălalt nume. N-o să se supere.
— Iar povestea aia cu cântecul? întrebă Egwene.
— Este motivul pentru care călătoresc, răspunse Elyas, sau cel puţin aşa spun ei. Caută un cântec. După asta umblă Căutătorul. Spun că l-au pierdut la Frângerea Lumii şi că, dacă îl regăsesc, ne vom întoarce la paradisul din Vârsta Legendelor. Îşi aruncă privirea peste tabără şi pufni dispreţuitor. Nici măcar nu ştiu ce fel de cântec caută; pretind că, dacă îl găsesc, o să-l recunoască. Nu ştiu nici cum va aduce înapoi paradisul, dar caută acest cântec de aproape trei mii de ani, de la Frângerea Lumii. Cred că o să-l tot caute până când Roata nu se va mai învârti.
Ajunseră la focul lui Raen, din mijlocul taberei. Căruţa Căutătorului era galbenă, cu roşu pe margini, iar spiţele roţilor mari, roşii, erau vopsite tot în galben şi roşu. O femeie dolofană, la fel de căruntă ca Raen, dar cu pielea netedă, ieşi din căruţă şi se opri pe treptele din spate, potrivindu-şi şalul cu ciucuri albaştri în jurul umerilor. Bluza de pe ea era galbenă, iar fusta de un roşu aprins. Combinaţia îl făcu pe Perrin să clipească, iar Egwene îşi înăbuşi un strigăt.
Când îi văzu pe cei din spatele lui Raen, coborî, zâmbind prietenos. Era Ila, nevasta lui Raen, cu un cap mai înaltă decât soţul ei, şi curând Perrin uită de culoarea hainelor. Avea un soi de afecţiune maternă care îi aducea aminte de jupâneasa al’Vere şi care îl făcu să se simtă bine venit de când le surâse prima oară.
Ila îl întâmpină pe Elyas ca pe o veche cunoştinţă, dar cu o răceală care părea să îl supere pe Raen. Elyas îi zâmbi rezervat şi dădu din cap a salut. Perrin şi Egwene îşi rostiră numele, iar ea le luă mâinile în mâna ei cu mult mai multă căldură decât îi arătase lui Elyas, ba chiar o îmbrăţişă pe Egwene.
— Tare eşti frumoasă, copila mea, şopti ea, apucând-o pe Egwene de bărbie şi zâmbind. Şi cred că ai îngheţat de tot. Aşază-te lângă foc, Egwene. Hai, aşezaţi-vă cu toţii. Masa e aproape gata.
În jurul focului fuseseră aşezaţi nişte buşteni pentru oaspeţi. Elyas refuză însă să facă această concesie ideii de civilizaţie, aşa că se lungi pe pământ. Două ceainice mici erau aşezate pe nişte suporturi de metal deasupra flăcărilor, iar la margine, pe cărbuni, era un cuptor. Ila se ocupa de toate.
Tocmai când Perrin şi ceilalţi se aşezau, un tânăr zvelt, îmbrăcat în veştminte cu dungi verzi, se apropie alene de foc.
Îl îmbrăţişă pe Raen, o sărută pe Ila şi se uită cu răceală la Elyas şi la cei din Emond’s Field. Era cam de o seamă cu Perrin şi mergea ca şi cum se pregătea să danseze.
— Ei, Aram, îi zâmbi Ila drăgăstos, te-ai hotărât să mănânci cu bunicii tăi de data asta, aşa-i? Privirea ei zâmbitoare alunecă spre Egwene când se aplecă să mişte un ceainic agăţat deasupra focului. Mă întreb de ce.