Aram se ghemui cu mâinile pe genunchi, în faţa lui Egwene, de partea cealaltă a focului.
— Eu sunt Aram, vorbi el cu glas scăzut şi sigur pe sine. Părea că nu mai vede pe nimeni în jur în afară de ea. Am aşteptat să răsară primul trandafir al primăverii, şi acum îl găsesc lângă focul bunicului meu.
Perrin se aştepta ca Egwene să înceapă să râdă, dar văzu că fata se uita ţintă la Aram. Îl privi din nou pe tânărul Spoitor. Ce-i drept, Aram era mult mai chipeş decât el. După câteva clipe, Perrin îşi dădu seama de cine îi aducea aminte. De Wil al’Seen, la care toate fetele se uitau şi şuşoteau de fiecare dată când venea de la Deven Ride la Emond’s Field. Wil făcea curte tuturor fetelor care îi ieşeau în cale şi pe fiecare reuşea să o convingă că, în ce le priveşte pe celelalte, era doar politicos cu ele.
— Câinii ăştia ai voştri, spuse Perrin tare, iar Egwene tresări, sunt la fel de mari ca nişte urşi. Mă mir că îi lăsaţi pe copii să se joace cu ei.
Lui Aram îi dispăru zâmbetul de pe buze, dar când se uită la Perrin, surâse din nou, chiar cu mai multă încredere în sine decât înainte.
— N-o să vă facă niciun rău. Se arată fioroşi ca să sperie şi să ne dea de ştire când e vreo primejdie, dar se supun Căii Frunzei.
— Calea Frunzei? se miră Egwene. Ce înseamnă asta?
Aram arătă înspre copaci, cu ochii aţintiţi asupra fetei.
— Frunza trăieşte cât îi este dat şi nu se luptă cu vântul care o poartă departe. Frunza nu face niciun rău şi în cele din urmă cade ca să hrănească alte frunze. Aşa ar trebui să se întâmple cu toţi bărbaţii. Şi cu toate femeile.
Egwene se uită şi ea ţinta la el, cu obrajii îmbujoraţi.
— Şi ce vrea să însemne asta? întrebă Perrin.
Aram îi aruncă o căutătură mânioasă, şi Raen fu cel care îi răspunse.
— Înseamnă că nimeni nu trebuie să facă rău nimănui, indiferent din ce pricină. Ochii Căutătorului se întoarseră spre Elyas. Nimic nu justifică violenţa. Nimic. Niciodată.
— Dar dacă te atacă cineva? insistă Perrin. Dacă cineva te loveşte, sau încearcă să te jefuiască, sau vrea să te omoare?
Raen oftă, răbdător, ca şi cum Perrin nu înţelegea ceva ce pentru el era foarte limpede.
— Dacă m-ar lovi cineva, l-aş întreba de ce vrea să facă aşa ceva. Dacă tot ar vrea să mă lovească, aş fugi, şi la fel aş face şi dacă ar încerca să mă jefuiască sau să mă omoare. Aş prefera să-l las să-mi ia ce vrea, chiar şi viaţa, decât să recurg la violenţă. Şi aş spera că nu e prea grav rănit.
— Dar spuneai că nu i-ai face rău, observă Perrin.
— Eu nu, dar violenţa îl răneşte şi pe cel care o face, şi pe cel care o primeşte.
Perrin părea nedumerit.
— Poţi să tai un copac cu toporul, continuă Raen. Toporul face rău copacului şi scapă neatins. Aşa vezi tu lucrurile? Lemnul e moale în comparaţie cu oţelul, dar şi oţelul ascuţit se toceşte pe măsură ce taie, iar seva copacului îl face să ruginească şi să se strice. Toporul cel puternic face rău copacului neajutorat, dar este vătămat la rândul lui. Aşa se întâmplă şi cu oamenii, deşi răul e în suflet.
— Dar…
— Ajunge, mormăi Elyas, întrerupându-l pe Perrin. Raen, nu ţi-e de-ajuns că încerci să-i convingi pe flăcăii din sate de prostiile astea – dai de necaz pe oriunde te duci, nu-i aşa? Dar eu nu i-am adus pe ăştia doi aici ca să te asculte pe tine. Lasă-i în pace.
— Şi să-i lase în grija ta? zise Ila, zdrobind nişte ierburi în mână şi dându-le drumul într-unul dintre ceainice. Glasul îi era liniştit, dar mâinile striveau cu furie ierburile. O să-i înveţi să se poarte ca tine, să ucidă sau să moară? Vrei să-i faci să aleagă aceeaşi soartă ca tine, care îţi doreşti să mori singur şi doar corbii şi… şi prietenii tăi să se bată pentru trupul tău?
— Potoleşte-te, Ila, vorbi Raen cu blândeţe, ca şi cum ar mai fi auzit toate astea de o mie de ori. L-am poftit să stea la focul nostru, nevastă.
Ila se domoli, dar Perrin băgă de seamă că nu îşi ceru iertare. Se uită în schimb la Elyas şi dădu trist din cap, apoi îşi şterse mâinile şi începu să scoată linguri şi străchini de lut dintr-un cufăr roşu de lângă căruţă.
Raen se întoarse din nou spre Elyas.
— Vechiul meu prieten, de câte ori trebuie să-ţi spun că nu încercăm să convingem pe nimeni. Când sătenii vor să ştie ce obiceiuri avem, răspundem la ce ne întreabă. E adevărat că cel mai adesea tinerii sunt cei care pun întrebări şi uneori unii dintre ei ne însoţesc în peregrinări, dar numai pentru că asta este dorinţa lor.
— Încerci să-i spui asta şi nevestei de fermier care tocmai a descoperit că băiatul sau fata ei a fugit cu voi, Spoitorii, replică Elyas cu o strâmbătură. Din pricina asta în oraşele mai mari nici nu vă lasă să poposiţi în apropiere. Iar cei din sate vă rabdă pentru că dregeţi tot felul de lucruri, dar la oraş nu au nevoie de voi şi nu vor să le convingeţi tinerii să fugă.
— Habar n-am ce ne lasă cei din oraşe să facem. Răbdarea lui Raen părea infinită. În orice caz, nu arăta deloc înfuriat. La oraş găseşti întotdeauna oameni violenţi. Şi oricum, nu cred că o să găsim cântecul într-un oraş.
— Nu vreau să te jignesc, Căutătorule, îndrăzni Perrin încetişor, dar… Eu nu caut violenţa. Cred că sunt ani buni de când nu m-am mai bătut cu nimeni, afară doar de jocurile de la sărbători. Dar dacă m-ar lovi cineva, l-aş lovi şi eu. Dacă n-aş face asta, l-aş lăsa să creadă că mă poate lovi când vrea. Sunt unii care cred că pot profita de ceilalţi şi, dacă nu le araţi că nu e aşa, o să facă ce vor din cei mai slabi ca ei.
— Unii, glăsui Aram cu glasul încărcat de tristeţe, nu izbutesc să-şi depăşească instinctele.
Spunând asta, se uită la Perrin într-un fel din care se vedea limpede că nu vorbea despre oamenii slabi pe care îi pomenise Perrin.
— Cred că eşti pus des pe fugă, răspunse Perrin, iar chipul tânărului Spoitor căpătă o expresie încordată, care nu avea nimic de a face cu Calea Frunzei.
— Eu cred că e interesant, intră în vorbă Egwene, aruncându-i o privire încruntată lui Perrin, să întâlneşti oameni care nu cred că totul se rezolvă prin forţa muşchilor.
Aram se înveseli din nou şi se ridică în picioare, întinzându-şi mâinile spre ea.
— Lasă-mă să-ţi arăt tabăra. Se şi dansează.
— Cu plăcere, îi răspunse fata cu un zâmbet.
Ila, care tocmai scosese pâinea din cuptor, îşi îndrepta spatele.
— Dar e gata masa, Aram.
— O să mănânc cu mama, zâmbi el peste umăr, în timp ce se îndepărta de căruţă, ţinând-o pe Egwene de mână. O să mâncăm amândoi cu mama. Se uită triumfător la Perrin.
Egwene râdea în timp ce fugeau.
Perrin se ridică în picioare, apoi se opri. Nu avea să i se întâmple nimic rău dacă într-adevăr toţi cei de acolo urmau Calea Frunzei, aşa cum spusese Raen. Se uită la Raen şi la Ila, care îşi urmăreau mâhniţi cu privirea nepotul, şi se scuză:
— Îmi pare rău. Sunt oaspetele vostru şi n-ar fi trebuit…
— Nu-ţi face griji, îl linişti Ila. A fost vina lui, nu a ta. Stai jos şi mănâncă.
— Aram e un flăcău neliniştit, adăugă Raen trist. E băiat bun, dar câteodată cred că e prea greu pentru el să urmeze Calea Frunzei. Mă tem că aşa se întâmplă cu unii. Vino să ni te alături. Pofteşte.
Perrin se aşeză încet la loc, simţindu-se încă stingherit.
— Ce se întâmplă cu cel care nu poate urma Calea? întrebă el. Vreau să zic, dacă un Spoitor…