Raen şi Ila schimbară o privire îngrijorată, iar Raen murmură:
— Ne părăsesc. Pierduţii pleacă să trăiască în sate.
Ila privi în direcţia în care plecase nepotul lor.
— Pierduţii nu pot fi fericiţi.
Ofta, dar când le întinse străchinile şi lingurile, chipul îi era din nou senin.
Perrin se uită în pământ, dorindu-şi să nu fi întrebat nimic, şi nimeni nu mai scoase o vorbă, nici în timp ce Ila le umplu străchinile cu o tocană groasă de legume şi le dădu felii groase de pâine crocantă, nici cât timp mâncară. Tocana era delicioasă şi Perrin înfulecă trei străchini. Elyas, observă el cu un zâmbet silit, dăduse gata patru.
După masă, Raen îşi umplu pipa, iar Elyas o scoase şi el pe a lui şi o îndopă cu tutun din punga de pânza a lui Raen. După ce îşi aprinseră pipele, rămaseră tăcuţi. Ila scoase ceva de împletit. Din soare se mai vedea doar o lumină roşiatică spre asfinţit, deasupra copacilor. Tabăra se pregătea pentru noapte, dar zarva nu conteni. Muzicienii care cântau când ajunseseră ei fuseseră înlocuiţi de alţii; mult mai mulţi oameni dănţuiau acum la lumina focurilor, iar umbrele lor jucau pe căruţe. De undeva se auzi un cor de voci bărbăteşti. Perrin se lăsă să alunece în faţa buşteanului şi curând moţăia.
După o vreme, Raen prinse a vorbi:
— Ai mai văzut vreun Tuatha’an, Elyas, de când ne-am întâlnit primăvara trecută?
Perrin deschise ochii, apoi îi închise din nou pe jumătate.
— Nu, răspunse Elyas, ţinând pipa în gură. Nu-mi place să fie prea mulţi oameni în jurul meu.
Raen chicoti.
— Mai ales oameni care trăiesc cu totul altfel decât tine, nu-i aşa? Nu, nu-ţi face griji, prietene. Am renunţat de mult timp la speranţa că o să apuci pe Calea Frunzei. Dar am auzit o poveste de când ne-am văzut ultima dată şi, dacă n-ai auzit-o încă, s-ar putea să te intereseze. Pe mine mă interesează, şi am auzit-o de zeci de ori, de fiecare dată când ne-am întâlnit cu alţi Pribegi.
— Ascult.
— Începe acum doi ani, primăvara, când o ceată de Pribegi traversa Pustiul pe Calea Nordului.
Perrin deschise ochii larg.
— Pustiul? Pustiul Aiel? Traversau Pustiul Aiel?
— Sunt oameni care pot intra în Pustiul Aiel fără nici o grijă, spuse Elyas. Menestreli. Negustori ambulanţi, dacă sunt cinstiţi. Tuatha’an traversează Pustiul tot timpul. Înainte de vremea Copacului şi de Războiul Aielilor şi neguţătorii din Cairhien făceau asta.
— Aielii ne ocolesc, murmură Raen cu tristeţe, deşi mulţi dintre noi am încercat să vorbim cu ei. Ne privesc de la distanţă, dar nu se apropie de noi şi nici pe noi nu ne lasă să ne apropiem de ei. Câteodată îmi fac griji, pentru că mă gândesc că poate ştiu cântecul, deşi nu prea cred. Printre Aieli, bărbaţii nu cântă. Nu vi se pare ciudat? Din momentul în care un băiat Aiel devine bărbat, nu mai cântă decât când merg la luptă sau când îşi jelesc morţii. I-am auzit bocindu-şi morţii sau pe cei pe care îi uciseseră. Şi pietrele ar plânge auzindu-i.
Ila, care asculta aplecată peste împletitură, dădu din cap a încuviinţare.
Perrin îşi puse repede ordine în gânduri. Crezuse până atunci ca Spoitorilor le era tot timpul frică, dat fiind că tot pomeneau de fugă, dar unuia care s-ar fi temut de ceva nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să traverseze Pustiul Aiel. Din câte auzise el, niciun om sănătos la cap nu ar fi încercat să traverseze Pustiul.
— Dacă e cumva o poveste despre un cântec, începu Elyas, dar Raen clătină din cap.
— Nu, prietene, nu e vorba despre un cântec. De fapt, nici nu sunt sigur despre ce anume este vorba. Îşi îndrepta atenţia spre Perrin. Tinerii Aiel călătoresc adesea în Mana Pustiitoare. Unii merg singuri, crezând, dintr-un motiv sau altul, că sunt cei chemaţi să îl ucidă pe Cel Întunecat. Cei mai mulţi merg în grupuri mici. Ca să vâneze troloci. Raen dădu trist din cap şi continuă cu o voce gravă. Acum doi ani, o ceată de Pribegi care traversa Pustiul cam la o sută de mile mai la miazăzi de Mană a dat peste unul dintre grupurile astea.
— Femei tinere, adăugă Ila, pe un ton la fel de îndurerat ca al soţului ei. Aproape nişte copile.
Perrin scoase un strigăt de mirare, iar Elyas rânji strâmb la el.
— Băiete, acolo fetele nu trebuie să aibă grijă de casă şi să facă de mâncare dacă nu vor. În schimb, cele care vor să meargă la război se alătură unei tagme de războinice, Far Daréis Mai, Fecioarele Lăncii, şi luptă cot la cot cu bărbaţii.
Perrin dădu din cap. Elyas chicoti văzând expresia zugrăvită pe chipul său.
Raen continuă povestea, cu un glas în care se amestecau dezgustul şi uimirea.
— Toate femeile erau moarte, în afară de una, care trăgea şi ea să moară. S-a târât până la căruţe. Era limpede că ştia ca sunt Tuatha’an. Scârba îi era mai puternică decât durerea, dar avea un mesaj de o asemenea însemnătate, încât trebuia să-l încredinţeze cuiva înainte să moară, chiar şi unora ca ei. Bărbaţii s-au dus să vadă dacă mai pot face ceva pentru celelalte – femeia lăsase o dâră de sânge în urmă –, dar niciuna nu mai era în viaţă şi de trei ori mai mulţi troloci erau şi ei morţi.
Elyas se ridică în capul oaselor, aproape lăsând să-i cadă pipa dintre dinţi.
— La o sută de mile înăuntrul Pustiului? Nu se poate! Djevik K’Shar, aşa îi spun trolocii Pustiului. Tărâmul Morţii. N-ar înainta aşa de departe în Pustiu nici dacă i-ar goni toţi Myrddraalii din Mană.
— Ştii multe lucruri despre troloci, Elyas, observă Perrin.
— Povesteşte mai departe, îi ceru Elyas lui Raen cu asprime.
— Din prada pe care o duceau cu ele, era limpede că se întorceau din Mană. Trolocii le urmăriseră, dar, judecând după urme, puţini mai rămăseseră în viaţă după ce luptaseră cu ele. Cât despre fată, nu lăsa pe nimeni s-o atingă, nici măcar ca să-i oblojească rănile. Dar îl apucă pe Căutătorul acelei cete de surtuc şi iată ce îi spuse, cuvânt cu cuvânt. „Mană-n-Frunze vrea să întunece Ochiul Lumii, Pierdutule. Vrea să ucidă Marele Şarpe. Dă de veste Seminţiei, Pierdutule. Vine Foc-n-Văz. Spune-le să îl aştepte pe Cel-Care-Vine-odată-Cu-Zorile. Spune le…” Apoi îşi dădu sufletul.
— Mana-n-Frunze şi Foc-n-Văz, adăugă Raen pentru Perrin, sunt numele pe care Aielii le dau Celui Întunecat, dar din restul nu înţeleg o iota. Cu toate astea, pentru ea era atât de important, încât s-a apropiat de cei pe care îi dispreţuia, ca să le spună vorbele astea înainte să moară. Dar cui? Noi suntem Seminţia, dar nu prea cred că nouă voia să ne dea de veste. Aielilor? Nici dacă am încerca, nu ne-ar lăsa să le spunem ceva. Oftă din greu. Ne-a numit Pierduţii. Nu-mi închipuisem ca ne detestă aşa de mult.
Ila îşi puse împletitura în poală şi îl atinse cu blândeţe pe cap.
— Ceva ce au aflat în Mană, cugetă Elyas. Dar n-are noimă. Să ucidă Marele Şarpe? Să răpună timpul însuşi? Să întunece Ochiul Lumii? E ca şi cum ai spune că vrei să dobori un munte. Poate că aiura, Raen. Rănită, pe moarte, poate că-şi pierduse simţul realităţii. Poate că nici nu ştia cine erau Tuatha’anii aia.
— Ştia ce spune şi cu cine vorbeşte. Pentru ea era ceva mai însemnat decât viaţa, iar noi nici măcar nu reuşim să înţelegem despre ce e vorba. Când te-am văzut venind, m-am gândit că poate vom găsi răspunsul în cele din urmă, căci tu – Elyas făcu un semn rapid cu mâna, iar Raen uită vorbele pe care voia să le spună – ne eşti prieten, şi ştii o mulţime de lucruri ciudate.
— Nu şi despre asta, răspunse Elyas pe un ton care puse capăt discuţiei.
Tăcerea din jurul focului era întreruptă numai de muzica şi de râsetele care se auzeau din celelalte părţi ale taberei învăluite în întuneric. Sprijinindu-se cu umerii de un buştean de pe marginea focului, Perrin încercă să desluşească mesajul femeii Aiel, dar nici pentru el nu avea nici o noimă. Ochiul Lumii. Asta îi apăruse de mai multe ori în vis, dar nu voia să-şi aducă aminte de acele vise. Acum şi Elyas. Era o întrebare la care ar fi vrut să primească răspuns. Ce voia Raen să spună despre bărbatul cel bărbos când Elyas îl întrerupsese? Zadarnic. Încercă să-şi imagineze cum arătau fetele Aiel, care intrau în Mană, unde, după câte se spunea, numai Străjerii îndrăzneau să meargă şi se luptau cu trolocii, când o auzi pe Egwene întorcându-se, cântând.