Se ridică anevoie în picioare şi se duse să o întâmpine. Fata se opri brusc, uitându-se la el cu capul aplecat într-o parte. Era întuneric, şi Perrin nu-i putea vedea expresia de pe chip.
— Ai fost plecată multă vreme, şopti el. Te-ai simţit bine?
— Am mâncat cu mama lui, răspunse ea. Şi apoi am dansat… şi am râs. Parcă trecuse o veşnicie de când nu mai dansasem.
— Îmi aminteşte de Wil al’Seen. Ai fost întotdeauna îndeajuns de înţeleaptă cât să nu-l laşi pe Wil să facă tot ce vrea din tine.
— Aram e un băiat de treabă şi e plăcut să stai cu el, i-o întoarse ea sever. Mă face să râd.
Perrin oftă.
— Îmi pare rău. Mă bucur că te-ai simţit bine.
Deodată îl luă în braţe şi lacrimi i se prelinseră pe cămaşa lui. O mângâie stingher pe păr. „Rand ar şti ce să facă”, îşi spuse el. Rand ştia cum să se poarte cu fetele. Nu ca el, care nu ştia niciodată ce să facă sau ce să spună.
— Ţi-am spus că-mi pare rău. Chiar mă bucur că ai dansat şi te-ai simţit bine. Zău aşa.
— Spune-mi că mai sunt în viaţă, îngăimă Egwene cu capul pe pieptul lui.
— Ce?
Se dădu înapoi, îşi puse mâinile pe braţele lui şi se uită la el în întuneric.
— Rand şi Mat. Ceilalţi. Spune-mi că sunt în viaţă.
Perrin trase adânc aer în piept şi se uită nedumerit la ea.
— Sunt în viaţă, spuse el în cele din urmă.
— Bine. Îşi şterse faţa cu degetele. Asta voiam să aud. Noapte bună, Perrin. Somn uşor.
Se ridică în vârful picioarelor şi îl sărută uşor pe obraz, apoi trecu repede pe lângă el, înainte ca Perrin să apuce să spună ceva.
Se întoarse să se uite după ea. Ila se ridică să o întâmpine, şi cele două femei urcară în căruţă vorbind în şoaptă. „Rand poate că ar înţelege, îşi spuse el, dar eu nu înţeleg.”
Departe, în noapte, lupii începură să urle la primul pătrar de lună nouă care se ridica la orizont, şi Perrin se înfioră. O să fie timp şi mâine să se gândească din nou la lupi. Se înşela. Lupii îl aşteptau în vis.
26
Whitebridge
Ultima notă tremurătoare dintr-o melodie, pe care cu greu o puteai recunoaşte ca fiind Vântul printre sălcii, se stinse, spre marea uşurare a tuturor, iar Mat lăsă jos flautul cu incrustaţii aurii şi argintii al lui Thom. Rand îşi luă mâinile de la urechi. Un marinar care strângea o parâmă pe punte scoase un oftat adânc de uşurare. O vreme, singurele zgomote rămaseră foşnetul apei, care se lovea de barcă, scârţâitul ritmic al vâslelor şi, din când în când, zbârnâitul parâmelor agitate de vânt. Acesta bătea drept din prova Picăturii, iar pânzele nefolositoare fuseseră strânse.
— Cred că meriţi mulţumiri, mormăi, în cele din urmă, Thom Merrilin, pentru că m-ai învăţat cât este de adevărată vechea zicala. Oricât l-ai învăţa, porcul nu va şti niciodată să cânte din flaut.
Marinarul izbucni în râs, iar Mat ridica flautul, ca şi cum ar fi vrut să i-l arunce în cap. Cu multă agilitate, Thom i-l smulse din mână şi-l aşeză în cutia sa de piele groasă.
— Credeam că voi, pastorii, vă treceţi timpul cu oile cântând din nai sau din flaut. Asta o să mă înveţe să nu mai cred ce nu văd cu ochii mei.
— Rand e păstorul, mârâi Mat. El cânta din nai, nu eu.
— Ei, da, el mai are puţin talent. Poate ar trebui să ne ocupam de jonglerii, băiete. Măcar pentru asta eşti şi tu puţin mai înzestrat.
— Thom, spuse Rand, nu ştiu de ce te chinui aşa de mult.
Arunca o privire spre marinar, apoi coborî glasul.
— De fapt, nu vrem cu adevărat să devenim Menestreli. E numai un pretext, până ce-i găsim pe Moiraine şi pe ceilalţi.
Thom se trase de un capăt al mustăţii şi păru să cerceteze cu privirea pielea netedă, maro-închis a cutiei flautului, pe care o ţinea pe genunchi.
— Şi dacă nu-i găsim, băiete? Nu avem de unde şti nici măcar dacă mai sunt în viaţă.
— Sunt sigur, replică Rand cu tărie; se întoarse spre Mat, căutându-şi un sprijin, dar sprâncenele acestuia erau coborâte până spre nas, buzele strânse şi ochii aţintiţi pe punte.
— Ei, zi şi tu, îi zâmbi Rand. Nu poţi fi aşa de înnebunit după cântatul din flaut, de vreme ce nici măcar nu eşti în stare. Şi nici eu nu prea sunt. Înainte n-ai vrut niciodată s-o faci.
Mat ridică ochii, continuând să se încrunte.
— Şi dacă sunt morţi? întreba el încet. Trebuie să luăm faptele aşa cum sunt, nu?
În acea clipă, straja de la prova striga:
— Whitebridge! Se vede Whitebridge!
O lungă bucată de vreme, nevenindu-i să creadă că Mat putea spune aşa ceva cu atâta calm, Rand se uită fix la prietenul său, printre marinarii care se agitau, pregătindu-se să tragă la mal. Mat îl privea şi el, fulgerându-l din ochi, cu capul lăsat între umeri. Rand ar fi dorit să-i spună o sumedenie de lucruri, dar nu le putea exprima pe toate. Trebuia să creadă că şi ceilalţi erau în viaţă. Era obligatoriu. „Şi de ce? îi spuse un glas sâcâitor, care-i răsuna în străfundul minţii. Ca să iasă totul ca într-una dintre poveştile lui Thom? Eroii găsesc comoara, îl înfrâng pe cel rău şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi? Dar unele dintre poveştile lui nu sfârşesc aşa. Uneori, până şi eroii mor. Eşti şi tu erou, Rand al’Thor? Eşti erou, păstorule?”
Brusc, Mat roşi şi-şi întoarse privirile în altă parte. Izgonind gândurile supărătoare, Rand sări în picioare şi se duse spre parapet, prin mijlocul agitaţiei. Mat veni după el cu paşi mici, fără să facă măcar efortul de a-i evita pe marinarii care-i ieşeau în cale.
Oamenii se repezeau de colo colo pe barcă, tropăind pe punte cu picioarele goale, trăgând de frânghii, legând nişte parâme şi dezlegând altele. Unii pregăteau baloturi legate în piele unsă cu grăsime, pline aproape până la refuz cu lână, iar alţii – frânghii groase cât încheieturile lui Rand. În ciuda grabei, se mişcau cu siguranţa unora care mai făcuseră asemenea treburi de mii de ori înainte, dar căpitanul Domon se plimba în sus şi în jos pe punte, împărţind porunci cu glas tunător şi blestemându-i pe cei care nu se mişcau îndeajuns de repede pentru a-i fi pe plac.
Rand era atent numai la priveliştea aflată în faţa lor, care se zări limpede după ce trecură de un cot mic pe care râul îl făcea în acel loc. Legenda o cunoştea, pentru că o auzise din cântece şi din poveştile neguţătorilor ambulanţi, dar acum urma s-o vadă cu ochii lui.
Podul cel Alb se arcuia sus, deasupra apelor largi, de două ori mai înalt decât catargul Picăturii şi poate şi mai mult, şi sclipea de la un capăt la celalalt, alb ca laptele, în lumina soarelui, absorbind razele până ce părea că străluceşte el însuşi. Stâlpi subţiri, făcuţi din aceeaşi piatră, se cufundau în apele învolburate, parcă prea firavi pentru a susţine greutatea podului lat. Aveai impresia că era făcut dintr-o bucată, ca şi cum fusese sculptat dintr-un singur bloc de piatră sau făurit de mâna unui uriaş, întins şi înalt, curbându-se zvelt şi graţios peste râu, astfel încât, privindu-l, uitai cât era de mare. Una peste alta, oraşul care se întindea în jurul piciorului de pe malul de răsărit părea de a dreptul neînsemnat, deşi Whitebridge era cu mult mai mare decât Emond’s Field, cu case de piatră şi cărămidă la fel de înalte ca acelea din Taren Ferry şi docuri de lemn care pătrundeau în apele râului ca nişte degete subţiri. Bărci micuţe se înghesuiau împrejur, pline de pescari care-şi strângeau năvoadele. Iar deasupra tuturor, Podul cel Alb se înălţa şi strălucea.