— Pare de sticlă, îngăimă Rand, fără să se adreseze cuiva în mod special.
Căpitanul Domon se opri în spatele lui şi-şi înfipse degetele mari de la ambele mâini în cingătoarea lată.
— Nu, flăcăule. Orice ar fi, nu e sticlă. Oricât de tare ar veni ploile, alunecos îţi zic eu a nu fi, şi nici cea mai ascuţită daltă şi nici cel mai puternic braţ nu ar putea cu niciun chip să-l sfărâme.
— O rămăşiţă din Vârsta Legendelor, interveni Thom. Dintotdeauna am crezut aşa.
Căpitanul mormăi cu un glas aspru.
— O fi. Dar e şi de mare folos, orice s-ar zice. S-ar putea a-l fi făurit alţii. Nu-i musai treabă de Aes Sedai. Lua-m-ar Norocul. Nu-i musai a fi aşa de vechi. Hai, mai cu vlagă, mocofanule! strigă el, deodată, şi se grăbi undeva în josul punţii.
Rand rămase cu ochii holbaţi, încă şi mai curios. „Din Vârsta Legendelor.” Făurit, aşadar, de Aes Sedai. Din pricina asta căpitanul Domon se simţea nelalocul lui, în ciuda a ceea ce spusese despre minunăţiile şi ciudăţeniile lumii. Treabă de Aes Sedai. Una era să auzi vorbindu-se despre el, alta, să-l şi vezi şi să-l atingi. „Ştiai asta, nu?” O clipă, lui Rand i se păru că prin suprafaţa albă ca laptele trecea o umbră tremurătoare, îşi lua ochii de la ea şi se uită la docurile care se tot apropiau, dar tot mai zărea podul cu coada ochiului.
— Am ajuns, Thom, spuse el, apoi se sili să râdă. Şi fără vreo împotrivire.
Menestrelul nu făcu decât să pufnească dispreţuitor, zbârlindu-şi mustăţile, dar cei doi marinari care pregăteau o parâmă undeva, în apropiere de ei, îl sfredeliră o clipă cu privirea pe Rand, înainte să se întoarcă la treaba lor. El se opri din râs şi încercă să nu se mai uite la cei doi, tot drumul spre Whitebridge.
Picătura se strecură cu agilitate lângă primul doc, făurit din scânduri groase întinse pe nişte stâlpi masivi, unşi cu smoala, şi se opri cu o mişcare a vâslelor care făcu apa râului să se învolbureze în jurul capetelor acestora. După ce traseră vâslele înăuntru, marinarii aruncară nişte parâme bărbaţilor care se aflau pe mal, iar aceştia le legară cu noduri complicate, în timp ce alţi membri ai echipajului dădură la o parte baloturile cu lână, pentru a feri coca de stâlpii docului.
Înainte chiar ca barca să fie ancorata cum se cuvenea, la capătul docului apărură nişte căleşti, înalte şi date cu lac negru şi sclipitor, fiecare cu un nume zugrăvit pe uşă cu litere mari, aurii sau stacojii. Oamenii care veniseră cu ele se grăbiră să urce la bord de îndată ce pasarela fusese coborâtă; erau bărbaţi cu chipuri îngrijite, îmbrăcaţi în surtuce lungi de catifea şi cu mantii cu gulere de mătase, având încălţări de pânză în picioare, fiecare fiind urmat de un servitor în veştminte simple, care ducea în braţe cutia cu bani, ferecată în fier.
Se apropiară de căpitanul Domon cu zâmbete false pe chipuri, care se şterseră de îndată ce el se răsti:
— Hei, tu!
Şi întinse un deget gros pe lângă vizitatori, făcându-l pe Floran Gelb să rămână împietrit în loc, undeva la capătul bărcii. Vânătaia de pe frunte pe care-i o lăsase cizma lui Rand dispăruse, dar el tot îşi mai pipăia din când în când locul, ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă aminte.
— A fost ultima oară când ai dormit în post pe vasul meu! Sau pe orice alt vas, dacă o să iasă după voia mea. Poţi să-ţi alegi pe unde să debarci – peste bord sau pe mal, dar cară-te imediat!
Gelb lăsă umerii în jos, iar ochii săi, plini de ură, sclipiră în direcţia lui Rand şi a prietenilor săi, dar mai ales înspre Rand; era o privire veninoasă. Bărbatul cel deşirat privi de jur împrejurul său pe punte, căutând sprijin, dar fără să pară prea încrezător. Unul câte unul, fiecare om din echipaj ridică ochii de la treaba pe care o făcea şi-l privi cu răceală. Gelb păru de-a dreptul descumpănit, dar apoi în ochi îi reapăru privirea piezişă, de două ori mai aprigă decât înainte. Mormăind un blestem, el se năpusti sub punte, înspre cabina echipajului. Domon trimise doi oameni după el, ca să fie sigur că nu făcea vreun rău, mormăi ceva şi păru că nici nu-i mai pasă. Când căpitanul se întoarse într-un sfârşit către ei, neguţătorii începură din nou să zâmbească şi să facă plecăciuni, de parcă nu fuseseră câtuşi de puţin întrerupţi.
La îndemnul lui Thom, Mat şi Rand începură să-şi adune lucrurile laolaltă. Nu aveau prea multe, în afară de hainele de pe ei. Rand avea încă păturile de pe drum şi desagile, precum şi sabia tatălui său. O clipă, rămase cu ea în mână, iar dorul de casă îl cuprinse atât de tare, încât simţi înţepături în pleoape. Se întrebă dacă avea să-l revadă vreodată pe Tam. Sau casa.
Casa părintească. „O să-ţi petreci restul vieţii fugind fără încetare, înfricoşat de ceea ce visezi.” Oftând înfiorat, îşi prinse cingătoarea la brâu, peste surtuc.
Gelb se reîntoarse pe punte, urmat de cei doi care-l păzeau. Privea drept înainte, dar Rand simţea încă valurile de ură care se revărsau dinspre el. Cu spatele foarte drept şi chipul întunecat, Gelb coborî pasarela cu mişcări bruşte şi se pierdu printre puţinii oameni de pe mal, croindu-şi drum fără prea mare grijă. Într-o clipă, dispăruse din ochii lor, pierzându-se pe după caleştile neguţătorilor.
Nu erau prea mulţi oameni acolo, iar cei care erau se dovediră o ceată pestriţă, în veştminte simple, de lucrători, pescari care-şi reparau năvoadele şi câţiva târgoveţi care veniseră să privească prima barcă sosită din Saldaea anul acela. Niciuna dintre fete nu era Egwene şi nimeni nu aducea câtuşi de puţin cu Moiraine, cu Lan sau cu vreunul dintre cei pe care Rand nădăjduia să-i vadă.
— Poate n-au coborât la docuri, sugeră el.
— Poate, răspunse scurt Thom, apoi îşi luă instrumentele în spinare cu mare grijă. Voi doi, fiţi cu ochii după Gelb. Dacă poate, o să ne facă necazuri. Vrem să trecem prin Whitebridge aşa de uşor, încât nimeni să nu-şi mai aducă aminte că am fost aici, la cinci minute după ce vom fi plecat.
Se îndreptară spre pasarelă, cu mantiile fluturând în vânt. Mat avea cu sine arcul, pe care-l ţinea de a curmezişul pieptului. Chiar şi după toate zilele petrecute la bord, acesta tot mai atrase privirile câtorva oameni din echipaj; arcurile lor erau mult mai scurte.
Căpitanul Domon îi lăsă baltă pe neguţători, pentru a-l opri pe Thom în dreptul pasarelei.
— Şi acu zici a mă părăsi, Menestrelule? N-aş putea să te conving să mai rămâi? Mă duc tocmai în Illian, unde lumea respectă Menestrelii aşa cum se cuvine. Nu-i loc pe lume mai potrivit pentru înzestrările dumitale. Te-aş putea aduce acolo la timp pentru sărbătoarea Sefan. Întrecerile, ştii. O sută de monede de aur pentru cea mai bună recitare a poveştii Marele Alai pornit în căutarea Cornului.
— Frumos premiu, căpitane, răspunse Thom, cu o plecăciune complicată şi cu o mişcare a mantiei care făcu să fluture toate peticele, şi întreceri aprige, care, pe bună dreptate, atrag Menestreli din toate colţurile lumii. Dar, adăugă el cu glasul lipsit de orice expresie, mi-e teamă că nu ne permitem să călătorim cu dumneata, la preţurile pe care le practici.
— Mda, păi, că veni vorba…