Căpitanul scoase la iveală o pungă de piele din buzunarul surtucului şi i-o aruncă lui Thom. Aceasta zornăi, când Menestrelul o prinse în mână.
— Aici sunt banii pe care mi i-aţi dat, şi ceva pe deasupra. Stricăciunile nu erau aşa rele cum credeam şi v-aţi câştigat cu vârf şi îndesat drumul până aici, cu toate poveştile şi cântecele din harpă. Aş putea, cine ştie, să vă ofer cam tot pe atât dacă rămâneţi la bord până ce ajungem în Marea Furtunilor. Şi v-aş putea lăsa la mal în Illian. Un Menestrel bun poate câştiga o întreagă avere pe acolo, chiar şi fără întreceri.
Thom şovăi, cântărind punga în palmă, dar Rand răspunse:
— Trebuie să ne întâlnim aici cu prietenii noştri, căpitane, şi să mergem împreună în Caemlyn. Va trebui să lăsăm călătoria în Illian pe altă dată.
Thom strâmbă din buze, apoi îşi zbârli mustăţile lungi şi puse punga în buzunar.
— Poate dacă oamenii pe care trebuie să-i întâlnim nu sunt aici, căpitane…
— Mda, mormăi acru Domon. Gândeşte-te bine. Păcat că nu pot să-l mai ţin pe Gelb la bord, ca să aibă şi ceilalţi pe cine să se mânie, dar eu, unul, mă ţin de cuvânt întotdeauna. Cred că de-acum trebuie s-o las mai moale, chiar dacă o să facem de trei ori mai mult până în Illian decât ar trebui. Ei, poate că trolocii ăia erau pe urmele voastre, până la urmă.
Rand clipi, dar nu spuse nimic, însă Mat nu se dovedi la fel de prudent.
— Şi ce te-ar face să crezi altceva? întrebă el. Umblau după comoara pe care o voiam şi noi.
— Poate, îngână căpitanul, părând să nu fie prea convins; îşi pieptănă barba cu degetele sale groase, apoi arătă spre buzunarul în care Thom ascunsese punga. Vă dau de două ori pe atât dacă veniţi înapoi, ca să le abateţi oamenilor gândul de la munca grea. Gândiţi-vă. Ridic ancora dimineaţă în zori.
El se întoarse pe călcâie şi se duse îndărăt spre neguţători, cu paşi mari, desfăcându-şi braţele şi scuzându-se pentru că-i făcuse să aştepte.
Thom şovăia încă, dar Rand îl luă şi-l împinse pe pasarelă, fără să-i dea ocazia să protesteze, iar Menestrelul se lăsă dus. La vederea mantiei sale pline de petice, mulţimea de pe chei scoase un murmur, iar unii i se şi adresară, întrebându-l unde avea să-şi ţină reprezentaţiile. „S-a zis cu şederea noastră neobservată”, se gândi Rand, dezamăgit. Până la apusul soarelui, vestea despre sosirea Menestrelului se va fi răspândit peste tot în Whitebridge. Cu toate astea, îl grăbi pe Thom, iar acesta, cufundat într-o tăcere morocănoasă, nici măcar nu încercă să încetinească îndeajuns pentru a se bucura de atenţia privitorilor.
Vizitiii caleştilor, aşezaţi sus, pe capră, priviră cu interes către Thom, dar se părea că rangurile îi împiedicau să strige. Fără să aibă habar încotro se îndrepta, Rand o apucă pe strada care mergea pe lângă râu şi trecea pe sub pod.
— Trebuie să-i găsim pe Moiraine şi pe ceilalţi, stărui el. Şi repede. Ar fi trebuit să ne gândim să-i schimbam mantia lui Thom.
Dintr-odată, acesta din urmă scutură din cap şi se opri în loc.
— Un hangiu va putea să ne spună dacă sunt aici sau dacă au trecut prin oraş. Un hangiu potrivit. Hangiii cunosc toate noutăţile şi bârfele. Şi, dacă nu sunt aici, continuă el, uitându-se înainte şi înapoi, de la Rand către Mat, trebuie să ne sfătuim.
Cu mantia care i se învălătucea în jurul gleznelor, el porni spre oraş, depărtându-se de râu. Rand şi Mat trebuiră să iuţească pasul, pentru a se ţine după el.
Podul cel lat şi alb ca laptele care dăduse numele oraşului îl domina şi de aproape, aşa cum se văzuse şi din depărtare, dar după ce o apucă pe străzi, Rand îşi dădu seama că oraşul era cel puţin la fel de mare ca Baerlon, deşi nu aşa aglomerat. Pe străzi erau câteva căruţe care se deplasau, trase de cai, boi, măgari sau chiar oameni, dar nu erau căleşti. Acestea din urma aparţineau, probabil, numai neguţătorilor şi erau acum adunate pe chei.
De-a lungul străzilor se înşirau prăvălii de toate felurile, şi mulţi dintre neguţători lucrau chiar în faţa reşedinţelor lor, dedesubtul firmelor care se legănau în bătaia vântului. Trecură pe lângă un om care repara oale, pe lângă un croitor care ridica în lumină diverse bucăţi de pânză pentru un client, pe lângă un pantofar, care şedea în uşă şi bătea cu ciocanul în călcâiul unei încălţări. Boccegiii treceau de colo colo strigându-şi marfa, oferindu-se să ascută cuţite şi foarfeci sau încercând să-i facă pe trecători să se intereseze de platourile lor sărăcăcioase cu fructe sau legume, dar fără prea mare succes. Prăvăliile care vindeau mâncare aveau aceeaşi marfă jalnică pe care Rand şi-o amintea din Baerlon. Nici măcar vânzătorii de peşte nu aveau prea mult, în ciuda tuturor bărcilor de pe râu. Vremurile nu erau încă grele cu adevărat, dar fiecare îşi dădea seama ce avea să se întâmple dacă nu se schimba ceva, şi încă repede, iar chipurile care nu se încruntau îngrijorate păreau să fi rămas cu ochii aţintiţi spre ceva nevăzut şi neplăcut.
În mijlocul oraşului, acolo unde începea Podul cel Alb, se afla o piaţă mare, pavată cu pietre tocite de mai multe generaţii de picioare şi de roţi de căruţă. Piaţa era înconjurată de hanuri, prăvălii şi clădiri înalte, din cărămidă roşie, cu firme care purtau aceleaşi nume pe care Rand le văzuse pe uşile caleştilor de pe chei. Thom intră într-unul din acele hanuri, ales, după cât se părea, la întâmplare. Firma de deasupra uşii, care se legăna în bătaia vântului, avea pe ea, într-o parte, imaginea unui bărbat care mergea cu paşi mari, cu o boccea în spate, iar în cealaltă parte, acelaşi bărbat cu capul pe o pernă, iar numele hanului era Odihna Călătorului.
Sala cea mare era goală, în afara unui hangiu gras care scotea bere din butoi, şi a doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine grosolane de lucrători, care priveau posomorâţi în fundul halbelor, aşezaţi la o masă din dos. Numai hangiul ridică privirea când intrară ei. Un perete care le venea cam până la umeri despărţea încăperea în două, de la un capăt la celalalt; pe fiecare parte se aflau mese şi un cămin în care ardea focul. Rand se întrebă în treacăt dacă toţi hangiii erau graşi şi cu început de chelie.
Frecându-şi mâinile cu mişcări bruşte, Thom vorbi cu hangiul despre frigul care nu se mai domolea şi ceru vin fierbinte, cu mirodenii, apoi adăugă cu glas scăzut:
— Există vreun loc în care eu şi prietenii mei să putem vorbi fără să fim deranjaţi?
Hangiul făcu un semn către peretele despărţitor.
— Cel mai bun loc este de partea cealaltă, dacă nu vreţi să luaţi şi-o cameră. Asta-i pentru marinarii care vin de pe râu. Se pare că jumătate din echipaje au ceva de împărţit cu cealaltă jumătate. Nu vreau bătăi la mine în han, aşa că îi ţin departe unii de alţii.
El îl cercetase pe Thom cu privirea de la bun început, iar acum îşi lăsă capul pe o parte, cu o expresie vicleană întipărită pe chip.
— Vreţi să staţi mai mult? N-am mai avut pe aici niciun Menestrel de multă vreme. Oamenii o să plătească bine pentru ceva care să le abată gândurile de la greutăţi. Pot să vă mai iert de câte ceva, la plata camerei şi a meselor.
„Neobservaţi”, se gândi Rand posomorât.
— Eşti prea bun, grăi Thom, făcându-i o plecăciune politicoasa. Poate că aşa o să facem. Dar, deocamdată, vrem un loc mai retras.
— Vă aduc vinul. Un Menestrel face bani buni pe aici.
Mesele de dincolo de perete erau goale toate, dar Thom alese una aflată chiar în mijloc.
— Ca să nu poată nimeni să ne asculte fără s-o ştim şi noi, le explică el. L-aţi auzit ce zicea? Cică să ne mai ierte de câte ceva la plată. I-auzi. Pai, cu mine aici, ar fi de două ori mai mulţi clienţi chiar dacă n-aş face altceva decât să stau la masă. Orice hangiu cinstit le oferă Menestrelilor o cameră, de-ale gurii, ba chiar şi ceva pe deasupra.