Masa cea goală nu era prea curată, iar podeaua nu mai fusese măturată de mai multe zile, dacă nu de săptămâni. Rand privi în jur nemulţumit. Jupân al’Vere n-ar fi îngăduit ca hanul său să ajungă atât de murdar, nici dacă ar fi fost bolnav la pat şi ar fi trebuit să se ridice ca să facă el curăţenie.
— Căutăm veşti. V-aduceţi aminte?
— De ce aici? întrebă Mat. Am trecut pe lângă alte hanuri care păreau mai curate.
— Chiar dincolo de pod, le arătă Thom, este drumul spre Caemlyn. Toţi cei care trec prin Whitebridge ajung în piaţa asta, dacă nu merg pe râu, şi ştim că prietenii noştri nu au luat-o pe calea aceea. Dacă nu se ştie nimic de ei aici înseamnă că n-au apărut. Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. Trebuie să avem mare grijă.
Tocmai atunci apăru hangiul, ţinând de toartă trei căni de cositor, vechi şi ponosite. Grăsanul şterse puţin masa cu un prosop, puse cănile jos şi luă banii de la Thom.
— Dacă rămâneţi, nu va trebui să plătiţi băuturile. Am vin bun aicea.
Thom zâmbi, dar în ochii lui nu se vedea nici urmă de amuzament.
— O să mă gândesc eu, hangiule. Ce veşti mai sunt pe aici? Noi am tot umblat şi n-am mai auzit nimic.
— Veşti mari, ce să zic. Mari.
Hangiul îşi aruncă prosopul pe umăr şi-şi trase un scaun. Se sprijini, cu braţele încrucişate, de tăblia mesei şi se aşeză mai bine, oftând din greu şi spunându-le că era o mare uşurare să mai stea şi el jos. Se numea Bartim; le povesti pe larg despre picioarele sale, despre bătături şi monturi, despre cât de puţin răgaz avea să se odihnească şi despre băile pe care le făcea, până ce Thom pomeni din nou despre noutăţi, iar celălalt schimbă subiectul fără să facă măcar o pauză.
Veştile, aşa cum le spusese, erau importante. Falsul Dragon, Logain, fusese capturat după o mare bătălie purtată pe lângă Lugard, pe când încerca să-şi ducă armata din Ghealdan în Tear. Din cauza profeţiilor, dacă domnii înţelegeau despre ce era vorba. Thom făcu semn că înţelegea, iar Bartim continuă. Drumurile dinspre miazăzi erau pline de oameni, cei mai norocoşi având cu ei tot ce puteau căra. Erau cu miile şi fugeau în toate direcţiile.
— Fireşte, chicoti viclean Bartim, că nimeni nu a fost de partea lui Logain. Nu, nu, n-o să găsiţi prea mulţi care să recunoască aşa ceva, acum. Numai refugiaţi, chipurile, care încearcă să găsească un loc mai sigur, cu toate necazurile din jurul lor.
Femeile Aes Sedai fuseseră, fireşte, implicate în prinderea lui Logain. Bartim scuipă pe podea când pomeni de asta, şi-o făcu din nou atunci când spuse că ele îl duceau pe falsul Dragon la miazănoapte, în Tar Valon. El, Bartim era un om cinstit, aşa le spuse, un om respectabil, şi, dinspre partea lui, femeile Aes Sedai puteau să se întoarcă acolo de unde veniseră, drept în mijlocul Manei Pustiitoare, şi să-şi ia cu ele şi Tar Valon. Nici la o mie de mile nu voia să se apropie de o Aes Sedai, dacă avea de ales. Fireşte că ele se opreau în fiecare sat şi oraş în drumul lor spre miazănoapte, pentru ca oamenii să-l vadă pe Logain, aşa se auzise. Pentru a le arata tuturor că falsul Dragon fusese prins, iar lumea era din nou în siguranţă. Şi ar fi dorit să vadă aşa ceva, chiar dacă asta însemna să se apropie de Aes Sedai. Mai că-i venea să plece înspre Caemlyn.
— O să-l ducă într-acolo, ca să i-l arate reginei Morgase, îi lamuri hangiul, atingându-şi respectuos fruntea cu degetele. N-am văzut-o niciodată pe Regina. Fiecare om ar trebui să-şi vadă Regina la faţă, nu credeţi?
Logain putea face diverse „şmecherii”, şi, judecând după modul în care Bartim îşi plimba privirile de la unul la altul şi-şi umezea buzele cu limba, era limpede la ce se referea. Pe ultimul dintre falşii Dragoni îl şi văzuse, cu doi ani în urmă, când fusese dus şi arătat prin toată ţara, dar acela era numai un oarecare, care crezuse că se putea face rege. De data aceea nu fusese nevoie de Aes Sedai. Soldaţii îl legaseră cu lanţuri de o căruţă. Un bărbat cu chipul mohorât, care se tot jeluia acolo, în căruţă, acoperindu-şi capul cu braţele de câte ori oamenii aruncau în el cu pietre sau îl împungeau cu beţele. Şi se găsiseră mulţi s-o facă, iar soldaţii nu-i opriseră, câtă vreme nu-l omorau. Era mai bine ca oamenii să vadă că individul nu avea nimic ieşit din comun. Nu putea face „şmecherii”. În schimb, cu Logain ăsta, ar fi avut ce vedea. Ar fi avut şi Bartim ce să povestească nepoţilor. Numai că hanul nu-i îngăduia să plece.
Rand asculta cu un interes neprefăcut. Când Padan Fain adusese în Emond’s Field vorba despre falsul Dragon, un bărbat care putea, cu adevărat, să mânuiască Puterea, fusese vestea cea mai importantă sosită de doi ani încoace în Ţinutul celor Două Râuri. Tot ce se întâmplase de atunci îl făcuse să uite de asta; totuşi, povestea rămânea ceva despre care oamenii aveau să pomenească mulţi ani după aceea, şi să le spună şi nepoţilor. Pesemne că Bartim avea să le spună nepoţilor săi că-l văzuse cu adevărat pe Logain, chiar dacă va fi fost aşa sau nu. Nimeni nu avea să considere că tot ce li se întâmplase unor săteni din Ţinutul celor Două Râuri merita pomenit, dacă nu erau ei înşişi de acolo.
— Din asta, zâmbi Thom, s-ar putea face o poveste, care ar dăinui o mie de ani. Ce n-aş da să fiu acolo!
Părea să fie purul adevăr, iar Rand chiar aşa şi credea.
— Aş putea oricum să încerc să-l văd. Dar nu mi-ai spus pe ce cale se duc. Poate că mai sunt pe aici şi alţi călători, care să-mi poată spune şi mie?
Bartim flutură dispreţuitor din mâna sa grasă.
— Spre miazănoapte, asta-i tot ce ştie lumea pe aici. Dacă vrei să-l vezi, du-te în Caemlyn. Atâta ştiu, şi dacă este ceva în Whitebridge care merită cunoscut, eu aflu.
— Nu mă îndoiesc, rosti politicos Thom. Cred că o mulţime de străini care trec prin oraş se opresc aici. Firma dumitale mi-a atras privirile încă de la piciorul podului.
— Şi să ştii că nu doar dinspre apus. Acum două zile a fost aici un individ, unul din Illian, cu o solie împodobită cu tot felul de peceţi şi panglici. A citit-o chiar acolo, în piaţă. A spus că o duce până în Munţii de Negură, poate chiar până la Oceanul Aryth, dacă trecătorile sunt deschise, şi că au fost trimişi oameni care s-o ducă în toate colţurile lumii. Hangiul clătină din cap şi continuă: Munţii de Negură. Am auzit că pe acolo e ceaţă tot anul şi că prin ceaţa asta sunt făpturi care-ţi smulg carnea de pe oase înainte să apuci să fugi.
Mat chicoti, atrăgându-şi o privire severă din partea lui Bartim.
Thom se aplecă atent în faţă.
— Ce spunea solia?
— Păi, ce să zică… se pregăteşte alaiul care să pornească după Corn, exclamă Bartim. Nu v-am mai zis o dată? Cei din Illian îi cheamă pe toţi care vor să-şi dedice viaţa acestei căutări să se adune acolo. Vă daţi seama? Să-ţi dedici viaţa unei legende? Cred că o să găsească până la urmă nişte nătărăi. Exista mereu nătărăi prin preajmă. Individul ăsta pretindea că vine sfârşitul lumii. Ultima bătălie cu Cel Întunecat, chicoti el, dar nu foarte convins, ca un om care râde pentru a se convinge singur că lucrul despre care vorbeşte merită luat în râs. Pare-mi-se că ei cred că trebuie găsit Cornul lui Vaiere, înainte să se întâmple toate astea. Ei, de asta ce mai ziceţi?
Rămase o vreme tăcut, ducându-şi dosul mâinii la gură.
— Fireşte, nu ştiu dac-aş avea ce să le mai zic, după iarna asta. Iarna, individul ăsta, Logain, şi ceilalţi doi de dinainte. De ce au fost atâţia în ultimii ani care să se tot dea drept Dragonul? Şi iarna. Trebuie să însemne ceva. Ce credeţi?