Thom nu părea să-l asculte. Menestrelul începu să recite ca pentru sine, cu glas scăzut.
În apriga luptă din urmă
cu noaptea ce viaţa o curmă,
şi munţii se-nalţă de pază,
şi morţii alături veghează,
căci mormântul nu-mi stinge chemarea.
— Asta-i, rânji Bartim, de parcă ar fi văzut deja mulţimea de oameni care-i întindea banii, venind să-l asculte pe Thom. Asta-i. Marele Alai pornit în căutarea Cornului. Dacă reciţi asta, o să dea năvală cu toţii, că doar au auzit veştile.
Thom părea încă pierdut în depărtări, aşa că Rand vorbi în locul lui:
— Căutăm nişte prieteni care veneau încoace. Dinspre apus. Au fost mulţi străini pe aici, în ultima săptămână?
— Câţiva, spuse Bartim, fără să se grăbească. Mereu sunt câţiva, şi dinspre răsărit, şi dinspre apus.
Îi cântări din priviri pe fiecare, părând dintr-odată bănuitor.
— Şi cum arată prietenii ăştia?
Rand deschise gura să răspundă, dar Thom, întors brusc printre ei, îi aruncă o privire fioroasă care-l reduse la tăcere. Oftând exasperat, Menestrelul se întoarse spre hangiu.
— Doi bărbaţi şi trei femei, preciza el fără tragere de inimă. Puteau sosi împreună sau separat.
Le schiţă portretul fiecăruia în numai câteva cuvinte, îndeajuns pentru a putea fi recunoscuţi fără să se înţeleagă ce era cu ei.
Bartim îşi trecu o mână peste cap ciufulindu-şi părul rar, apoi se ridică încet în picioare.
— Nici să nu te mai gândeşti să te dai în spectacol aici, Menestrelule. De fapt, v-aş fi recunoscător dacă v-aţi bea vinul şi aţi pleca. Plecaţi şi din Whitebridge, dacă sunteţi deştepţi.
— A mai întrebat cineva de ei? răspunse Thom, luând o înghiţitură de vin şi pe un ton foarte calm, de parcă răspunsul era cel mai puţin important lucru din lume, cu o sprânceană ridicată în direcţia hangiului. Cine să fi fost?
Bartim îşi trecu iarăşi mâna prin păr şi se foi pe picioare, dând să plece, apoi încuviinţă ca pentru sine:
— Cam acum o săptămână, din câte-mi aduc aminte, a venit peste pod un individ foarte jigărit. Toţi l-au crezut nebun. Vorbea mereu pentru sine, se foia întruna, chiar şi atunci când stătea într-un loc… A întrebat de aceiaşi oameni… de unii dintre ei. A întrebat de parcă era ceva foarte important, apoi s-a purtat de parcă nu-i păsa ce răspuns primeşte. Ba spunea că trebuie să rămână aici să-i aştepte, ba că trebuia să plece, că se grăbea. Acu’ se smiorcăia şi implora, apoi începea să poruncească precum un rege. A fost cât pe ce să-şi ia o mamă de bătaie o dată sau de două ori, aşa nebun cum era. Paznicii au fost pe punctul să-l închidă, pentru binele lui. A plecat spre Caemlyn în aceeaşi zi, vorbind cu el însuşi şi plângând. Nebun, după cum v-am spus.
Rand privi întrebător spre Thom şi spre Mat, şi amândoi clătinară din cap. Chiar dacă individul cel curios îi căuta pe ei, nu aveau habar cine ar fi putut fi.
— Eşti convins că-i căuta pe aceiaşi oameni? întrebă Rand.
— Pe unii, da. Luptătorul şi femeia cu veştminte de mătase. Dar nu de ei îi păsa. Întreba de trei băieţi de la ţară, răspunse hangiul, care aruncă o privire atât de iute de la Mat la Rand, încât acesta din urmă se întrebă dacă nu cumva i se păruse. Era disperat să-i găsească. Dar, după cum v-am spus, era nebun.
Rand se înfioră şi se întrebă cine putea fi nebunul şi de ce-i căuta. „Vreo Iscoadă a Celui Întunecat? Oare Ba’alzamon s-ar folosi de un nebun?”
— Ăsta era nebun, dar celălalt, continuă Bartim, plimbându-şi nervos privirile şi petrecându-şi limba peste buze de parcă i se uscase gura şi nu o mai putea umezi. A doua zi… a doua zi a fost prima dată când a apărut celalalt, zise hangiul şi tăcu.
— Celalalt? îl îmboldi Thom, în cele din urmă.
Bartim privi în jur, deşi nu mai era nimeni în jumătatea lor de sală. Ba chiar se ridică în vârful picioarelor şi privi peste perete. Când, în cele din urma, le răspunse, o făcu într-o şoaptă grăbită:
— Ăsta-i tot în negru. Îşi ţine gluga trasă peste faţă, ca să nu-l poţi vedea, dar simţi cum se uită la tine, o simţi ca şi cum ţi-ar înfige un ţurţure de gheaţă în spinare. Mi-a… mi-a vorbit. Clipi speriat şi se opri, prinzându-şi buza de jos cu dinţii, apoi continuă: Glasul lui era ca un şarpe care se târăşte printre frunze moarte. Mai că nu mi-a îngheţat sufletul. De câte ori vine înapoi, pune aceleaşi întrebări. Aceleaşi pe care le-a pus şi nebunul. Nimeni nu-l vede venind – doar că apare dintr-odată, ziua sau noaptea, şi te face să rămâi împietrit în loc. Oamenii au început să se ferească şi de umbra lor. Şi partea cea mai rea este că paznicii de la porţi pretind că nu a trecut niciodată pe lângă ei, nici la intrare, nici la plecare.
Rand încercă să rămână calm; îşi încleştă fălcile până ce începură să-l doară dinţii. Mat se strâmbă, iar Thom îşi cercetă vinul din cană. Cuvântul pe care niciunul dintre ei nu voia să-l rostească spânzura parcă în văzduh. Myrddraal.
— Cred că mi-aş aminti dacă aş fi întâlnit vreodată pe cineva de soiul ăsta, rosti Thom după o pauză ceva mai lungă.
Capul lui Bartim se mişcă energic în sus şi în jos.
— Arde-m-ar focul, precis ţi-ai aminti. Mă jur pe Lumină că aşa-i cum vă spun. Şi ăsta… şi ăsta umbla după aceiaşi oameni ca nebunul, numai că spune că mai este cu ei şi o fată. Şi, adăugă el, aruncându-i lui Thom o privire piezişă, şi un Menestrel cu părul alb.
Sprâncenele lui Thom se ridicară într-un unghi ascuţit; părea – şi Rand era convins că aşa şi era – extrem de surprins.
— Un Menestrel cu părul alb? Pai, ce să zic, n-oi fi eu singurul Menestrel din lume cu ceva anişori în cârcă. Te asigur că nu-l cunosc pe individul ăsta şi că n-are niciun motiv să mă caute.
— Aşa o fi, bombăni Bartim pe un ton mohorât. N-a spus-o limpede, dar am avut impresia că ar fi foarte supărat să afle că cineva a încercat să-i ajute pe oamenii ăştia sau să-i ascundă de el. Oricum, o să vă spun ce i-am spus şi lui. Nu i-am văzut pe nici unii dintre ei, nici n-am auzit povestindu-se despre ei, şi ăsta-i purul adevăr. Pe nici unii, sfârşi el, subliniindu-şi cuvintele; fără veste, trânti pe masă banii luaţi de la Thom. Terminaţi-vă vinul şi plecaţi. Bine? Bine?
Şi, cu asta, se răsuci pe călcâie cât putea de repede, privindu-i peste umăr.
— Pieritul, şopti Mat după ce plecă hangiul. Trebuia să-mi dau seama că o să ne caute aici.
— Şi o să se întoarcă, îi preveni Thom, aplecându-se peste masă şi coborând glasul. Eu zic să ne strecurăm înapoi la barcă şi să primim oferta căpitanului Domon. Urmărirea se va concentra pe drumul spre Caemlyn, în timp ce noi ne îndreptăm spre Illian, la o mie de mile de locul în care Myrddraalii aşteaptă să ne găsească.
— Nu, se opuse ferm Rand. Ori îi aşteptăm pe Moiraine şi pe ceilalţi în Whitebridge, ori mergem înspre Caemlyn. Ori una, ori alta, Thom. Aşa hotărâserăm.
— E o nebunie, băiete. Situaţia s-a schimbat. Fă bine şi ascultă-mă. Orice ar spune hangiul ăsta, când un Myrddraal o să-şi aţintească privirea asupra lui, o să-i toarne totul despre noi, până şi ce am băut şi cât praf aveam pe încălţări.
Rand se înfioră, amintindu-şi de privirea tainică a Pieritului.
— Cât despre Caemlyn… Crezi că Jumate-Oamenii nu ştiu că vreţi să ajungeţi în Tar Valon? Acesta-i un moment foarte bun să ne găsim pe o barcă, îndreptându-ne spre miazăzi.
— Nu, Thom.
Rand trebui să se silească să rostească vorbele, gândindu-se numai la ideea de a fi la o mie de mile de locul în care-l căutau Pieriţii, dar trase adânc aer în piept şi reuşi să se pronunţe ferm: