— Nu!
— Gândeşte, băiete. Illian! Cel mai măreţ oraş de pe faţa pământului. Şi Marele Alai pornit în căutarea Cornului! Nu s-a mai văzut aşa ceva de aproape patru sute de ani. Un nou ciclu de poveşti care de-abia aşteaptă să fie compuse. Gândeşte-te. Nici n-ai visat vreodată aşa ceva. Până să-şi dea Myrddraalii seama unde aţi plecat, veţi fi bătrâni şi cărunţi şi atât de osteniţi de grija pentru nepoţii voştri, încât nici nu vă va mai păsa dacă vă găsesc.
Pe chipul lui Rand se întipări o expresie ce-i trăda încăpăţânarea.
— De câte ori trebuie să-ţi mai spun nu? Oriunde ne-am duce, o să ne găsească. Pieriţii o să ne aştepte şi în Illian. Şi cum să facem să scăpăm de vise? Vreau să ştiu ce mi se-ntâmplă, Thom, şi de ce. Eu mă duc în Tar Valon. Cu Moiraine, dacă pot; fără ea, dacă nu se poate altfel. Singur, dacă trebuie. E musai să aflu.
— Dar Illian, băiete! Şi o cale sigură de scăpare, în josul râului, în timp ce ei te caută în altă parte. Sânge şi cenuşă, visele n-au ce rău să-ţi facă.
Rand nu răspunse. „Visele n-au ce rău să-mi facă? Oare ghimpii din vis pot să te-nţepe cu adevărat?” Aproape că-şi dori să-i fi povestit lui Thom şi despre acel vis. „Dar oare îndrăzneşti să spui cuiva? Ba’alzamon apare în visele tale, dar între vis şi realitate, oare ce este? Cui ai îndrăzni să-i spui că te atinge Cel Întunecat?”
Thom păru să înţeleagă, şi-l privi ceva mai blând.
— Chiar şi visele de soiul ăsta, flăcăule. Până la urma, tot vise sunt, nu? Pe Lumină, Mat, vorbeşte-i şi tu. Ştiu că tu, unul, nu vrei să ajungi în Tar Valon.
Mat se înroşi la faţă, stânjenit şi mânios în acelaşi timp. Nu-l privi pe Rand, ci se uită urât, încruntându-se, spre Thom.
— De ce facem atâta caz? Vrei să te întorci pe barcă? Atunci întoarce-te. Noi ne putem purta de grijă şi singuri.
Umerii slabi ai Menestrelului se scuturară de un hohot de râs tăcut, dar, când vorbi, glasul îi era încordat şi mânios.
— Crezi că ştiţi îndeajuns de multe despre Myrddraali ca să scăpaţi de unii singuri? Sunteţi gata să intraţi de capul vostru în Tar Valon şi să vă daţi pe mâna Supremei Înscăunate? Puteţi măcar să deosebiţi o Ajah de alta? Arde-m-ar Lumina, băiete, dacă tu chiar crezi că puteţi ajunge singuri până acolo, mai spune-mi o dată să plec.
— Pleacă, mârâi Mat, strecurându-şi o mână sub mantie.
Rand îşi dădu seama cu uluire că pusese mâna pe pumnalul luat din Shadar Logoth, poate chiar pregătindu-se să-l folosească.
De cealaltă parte a peretelui care despărţea încăperea izbucniră hohote răguşite de râs, iar un glas dispreţuitor spuse tare:
— Troloci? Ce te crezi, omule. Menestrel? Eşti beat! Troloci! Invenţii de pe la Hotare!
Cuvintele le făcură mânia să se stingă, precum o găleată de apă aruncată peste un foc. Până şi Mat se întoarse pe jumătate către perete, cu ochii mari. Rand se ridică o clipă, arunca o privire peste perete, apoi se aşeză repede, simţind cum i se strânge stomacul. De cealaltă parte se găsea Floran Gelb, aşezat la masa din spate, împreună cu cei doi bărbaţi care se aflau acolo când veniseră ei. Râdeau de el, dar îl ascultau. Bartim ştergea o masă murdară, fără să-i privească, dar asculta şi el, ştergând mereu cu prosopul acelaşi loc şi aplecându-se spre ceilalţi, mai mai să se prăvălească peste ei.
— Gelb, şopti Rand, lăsându-se la loc pe scaun, iar ceilalţi se încordară. Pe dată, Thom începu să cerceteze partea de încăpere în care se aflau.
Dincolo de perete se auzi şi glasul subţiratic al celui de al doilea bărbat:
— Nu, nu, trolocii chiar au existat. Dar i-au omorât pe toţi în războaiele acelea de demult.
— Invenţii de pe la Hotare! repetă primul.
— Dar va spun ca-i adevărat, protestă vehement Gelb. Am fost la Hotare. Am văzut troloci, iar ăştia despre care vă povestesc precis că tot asta erau. Cei trei au pretins că pe ei îi urmăreau trolocii, dar eu ştiu mai bine. De asta n-am mai vrut să stau pe Picătura. Am avut eu bănuielile mele despre Bayle Domon de mai multă vreme, dar ăia trei sunt sigur Iscoade ale Celui Întunecat. Vă spun eu că…
Dar râsetele şi glumele grosolane îl reduseră la tăcere.
Oare cât timp mai aveau, se întrebă Rand, până ca hangiul să audă şi o descriere a „celor trei”? Asta dacă nu o auzise deja. Şi dacă mintea nu-i zburase deja la cei trei străini pe care tocmai îi văzuse. Singura uşă pe care puteau ieşi era chiar lângă masa lui Gelb.
— Cred că ideea cu barca nu-i chiar aşa de rea, până la urmă, şopti Mat, dar Thom clătină din cap.
— S-a zis cu asta, bodogăni Menestrelul, într-o şoaptă repezită; scoţând punga de piele pe care i-o dăduse căpitanul Domon, el împărţi banii în trei. În mai puţin de o oră, povestea o să se răspândească în tot oraşul, fie că e crezută sau nu, iar Jumate-Omul o va putea auzi oricând. Domon nu ridică ancora până mâine în zori. În cel mai bun caz, trolocii îl vor urmări până în Illian. Mă rog, el pare să se aştepte la asta, din cine ştie ce motiv, dar pe noi nu ne ajută cu nimic. Nu ne mai rămâne decât să fugim, şi încă repede.
Într-o clipă, Mat îndesă în buzunar banii pe care-i dăduse Thom. Rand îşi luă şi el partea, cu gesturi mai încete. Moneda de la Moiraine nu se afla acolo. Domon îi dăduse o cantitate de argint egală, numai că, dintr-un motiv pe care nu-l putea preciza, el şi-ar fi dorit să aibă în loc tot moneda de la Aes Sedai. Îndesându-şi şi el banii în buzunar, îl privi întrebător pe Menestrel.
— Asta în caz că trebuie să ne despărţim, explică Thom. Probabil că n-o să fie aşa, dar dacă se întâmplă… mă rog, voi doi o să vă descurcaţi şi fără mine. Sunteţi băieţi de ispravă. Numai aveţi grija să vă ţineţi departe de Aes Sedai, dacă puneţi preţ pe viaţa voastră.
— Credeam că rămâi cu noi, spuse Rand.
— Rămân, băiete, rămân. Dar ceilalţi sunt de acum foarte aproape de noi şi numai Lumina ştie ce se va-ntâmpla. Ei, n-are a face. Probabil ca nu se va-ntâmpla nimic. Sper că nu te mai deranjează că rămân cu voi, sfârşi el sec, privindu-l pe Mat.
Mat ridică din umeri, îi privi pe fiecare, apoi înălţă iar din umeri.
— Treaba e că sunt foarte încordat. Încerc să mă liniştesc, dar nu pot. De câte ori ne oprim să ne tragem sufletul, hop şi ei pe urmele noastre. Mi se pare că e cineva care stă tot timpul cu ochii aţintiţi în ceafa mea. Ce o să facem acum?
De cealaltă parte a peretelui izbucniră iarăşi hohote de râs, întrerupte de Gelb, care tot încerca, foarte vehement, să-i convingă pe ceilalţi doi că spune adevărul. Cât răgaz mai avem? se întrebă Rand. Mai devreme sau mai târziu, Bartim avea să facă legătura între cei trei ai lui Gelb şi ei.
Thom îşi trase scaunul şi se ridică, dar rămase cu umerii aduşi, pentru ca, dacă cineva şi-ar fi aruncat, din întâmplare, privirile peste perete, să nu-l poată observa. Le făcu semn să-l urmeze, şoptindu-le:
— Nu faceţi niciun zgomot.
Ferestrele aflate de o parte şi de alta a vetrei de pe partea lor dădeau într-o alee. Thom cercetă una din ele cu mare atenţie, apoi o deschise puţin, numai cât să se poată strecura afară. Nu făcu aproape niciun zgomot; în orice caz, din pricina disputei şi a râsetelor de dincolo de perete, nimeni n-ar fi putut să-i audă, decât de la foarte mică distanţă.
Ajunşi afară, Mat dădu s-o apuce pe dată în direcţia străzii, dar Thom îl prinse de braţ.
— Nu te grăbi, îl opri Menestrelul. Hai întâi să hotărâm ce avem de făcut.