Închise la loc fereastra, atât cât se putea din exterior, şi începu să cerceteze aleea. Rand îi urmă exemplul. Nu se afla nimic acolo, în afară de şase butoaie pentru apa de ploaie, lipite de han şi de clădirea de alături – prăvălia unui croitor; pământul bătătorit era uscat şi prăfuit.
— De ce faci asta? întreba iarăşi Mat. Ai fi mai în siguranţă dacă te-ai desparţi de noi. De ce preferi să rămâi cu noi?
Thom îl privi îndelung.
— Am avut un nepot, Owyn, începu el să povestească fără nici o tragere de inimă, scoţându-şi mantia; în timp ce vorbea, făcu o boccea din pături, în care îşi aşeză cu mare grijă cutiile cu instrumente. Unicul fiu al fratelui meu, singura mea ruda rămasă în viaţă. A dat de necaz din pricina unor Aes Sedai, dar eu eram prea ocupat cu… alte lucruri. Nu ştiu ce aş fi putut face, dar când, în sfârşit, am încercat, era prea târziu. Owyn a murit după câţiva ani. Se poate spune că femeile Aes Sedai l-au omorât.
Se îndreptă de spate, fără să-i privească. Glasul îi era încă liniştit, dar, când întoarse capul, Rand observă că avea lacrimi în ochi.
— Dacă pot să vă scap pe voi doi de Tar Valon, poate că n-o să mă mai gândesc la Owyn. Aşteptaţi aici.
Tot fără să-i privească, el se grăbi spre intrarea aleii, încetinind înainte să ajungă. După ce aruncă o privire grăbită împrejur, păşi nepăsător pe stradă şi dispăru.
Mat dădu să-l urmeze, apoi se răzgândi.
— Nu pleacă el fără astea, zâmbi, pipăind cutiile din piele ale instrumentelor. Crezi că-i adevărat ce ne-a povestit?
Rand se aşeză răbdător pe vine, lângă butoaiele pentru apa de ploaie.
— Ce-i cu tine, Mat? Tu nu eşti aşa. Nu te-am mai auzit râzând de zile întregi.
— Nu-mi place să fiu vânat ca un iepure, se răsti Mat, apoi oftă, lăsându-şi capul pe spate, sprijinit de zidul de cărămizi al hanului; chiar şi aşa, tot încordat părea; ochii i se plimbau de jur împrejur bănuitori. Îmi pare rău. E din cauză că trebuie să fugim mereu, să ne întâlnim cu atâţia străini şi… şi tot ce ni se-ntâmplă. Nu mă pot linişti. Mă uit la cineva şi nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva o să le spună Pieriţilor despre noi, sau să ne tragă pe sfoară, sau să ne prade, sau… Pe Lumină, Rand, tu nu faci la fel?
Rand scoase un hohot de râs nervos şi grăbit.
— Mi-e mult prea frică pentru a putea fi neliniştit.
— Ce crezi că au făcut Aes Sedai cu nepotul lui Thom?
— Nu ştiu, rosti Rand, şovăielnic; după ştiinţa lui, un bărbat nu putea avea necazuri cu Aes Sedai decât într-un singur mod. Oricum, cred că-i altă poveste decât în cazul nostru.
— Da. E altfel.
O vreme rămaseră sprijiniţi de zid, fără să vorbească. Rand nu ştia sigur cât timp trecuse de când aşteptau. Pesemne că nu mai mult de câteva minute, dar părea că se scursese un ceas întreg, de când tot spera să-l vadă pe Thom întorcându-se, şi se temea ca nu cumva Bartim şi Gelb să deschidă fereastra, acuzându-i că ar fi Iscoade ale Celui Întunecat. Apoi, deodată, la capătul aleii apăru un bărbat, un bărbat înalt, cu gluga trasă pe faţă şi cu o mantie neagră ca noaptea, care ascundea lumina revărsată din stradă.
Rand se ridică grabnic în picioare, cu o mână încleştată pe mânerul sabiei lui Tam, atât de tare încât îl dureau degetele. Gura i se uscă, iar înghiţitul în sec nu-i ajuta deloc. Mat se ridică şi el, cu umerii lăsaţi în jos şi o mână sub mantie.
Bărbatul se apropie, iar gâtlejul lui Rand se încordă din ce în ce mai mult cu fiecare pas. Brusc, celălalt se opri şi-şi dădu capul pe spate. Rand mai că nu căzu din picioare. Era Thom.
— Ei, dacă nici voi nu mă recunoaşteţi, rânji Menestrelul, cred că aşa pot să trec fără probleme de poartă.
Trecu repede pe lângă ei şi începu să-şi mute lucrurile din mantia peticită în cea nouă, cu gesturi atât de meşteşugite, încât Rand nu reuşi să vadă nimic. Observă, în schimb, că mantia era de culoare brun închis. Trase adânc aer în piept; gâtul încă îl mai durea. Brun, nu negru. Mat stătea tot cu mâna sub mantie şi privea fix spatele lui Thom, ca şi cum s-ar fi gândit să se folosească de pumnalul ascuns.
Thom le aruncă o privire iute, apoi una mai atentă.
— Nu-i momentul să vă pierdeţi cu firea.
Cu multă iscusinţă, el începu să-şi strângă mantia cea veche, înfăşurând-o în jurul boccelei cu instrumentele, cu faţa în jos, pentru a nu i se vedea peticele.
— O să plecăm de aici pe rând, cu mare grijă, ca să nu ne pierdem unul de altul. Aşa, nimeni n-ar trebui să ne bage prea mult în seamă. Tu nu poţi să mergi mai gheboşat? adăugă el, adresându-i-se lui Rand. Cu înălţimea ta, ieşi prea mult în evidenţă.
Îşi luă bocceaua în spate şi se ridică, trăgându-şi din nou gluga peste ochi. Nu mai aducea deloc a Menestrel cu părul cărunt. Era numai un călător ca oricare altul, un om prea sărac pentru a-şi permite un cal, ca să nu mai vorbim de trăsură.
— Haideţi. Am pierdut şi aşa prea mult timp.
Rand era cu totul de acord cu el, dar chiar şi aşa şovăi înainte să iasă de pe alee, pătrunzând în piaţă. Nu erau prea mulţi oameni acolo, şi niciunul nu le aruncă mai mult de o privire – cei mai mulţi nici măcar nu-i băgară în seamă –, dar tot i se încordară umerii, din pricină că se aştepta în fiecare clipă să audă: „Iscoade ale Celui Întunecat”, strigătul care putea să preschimbe oamenii obişnuiţi într-o mulţime mânioasă, însetată de sânge. Cercetă din priviri spaţiul deschis şi oamenii care se plimbau de colo colo, văzându-şi de treburile de zi cu zi, iar când se întoarse din nou, văzu un Myrddraal care se afla de cealaltă parte a pieţei.
Habar n-avea de unde apăruse Pieritul, dar acesta venea spre ei cu paşi mari, cu mişcări lente şi înfricoşătoare, ca un animal de pradă care se îndreaptă spre victima sa. Oamenii se dădeau înapoi din calea siluetei cu mantie neagră şi evitau s-o privească. Piaţa începu să se golească, pe măsură ce fiecare ajungea la concluzia că e nevoie de el în altă parte.
Gluga cea neagră îl făcu pe Rand să rămână împietrit în loc. Încercă să-şi creeze în minte imaginea hăului, dar era ca şi cum ar fi căutat să prindă în pumn o pală de fum. Privirea tăinuită a Pieritului îi străpungea oasele ca un pumnal şi-i preschimba şira spinării în ţurţuri de gheaţă.
— Nu-i priviţi chipul, şopti Thom, cu glas tremurător şi răguşit, de parca făcea un mare efort ca să poată vorbi. Arde-v-ar Lumina, să nu-i priviţi chipul!
Rand întoarse capul – şi aproape că-i veni să geamă, simţindu-se ca şi cum şi-ar fi smuls o lipitoare de pe obraz –, dar, chiar şi aşa, privind fix caldarâmul, tot îl mai vedea pe Myrddraal apropiindu-se, ca o pisică jucându-se cu şoarecii, amuzată de încercările lor timide de a scăpa, înainte să le dea lovitura hotărâtoare. Pieritul ajunsese la jumătatea drumului.
— Ce facem, rămânem pur şi simplu aşa? şopti Rand. Trebuie să fugim… să scăpăm.
Dar nu se putea mişca din loc.
În sfârşit, Mat scoase la iveală pumnalul cu rubin, ţinându-l cu o mână tremurătoare. Buzele i se subţiaseră într-un rânjet care era în acelaşi timp fioros şi înfricoşat.
— Crezi… începu Thom, apoi se opri ca să înghită în sec şi continuă: Crezi că poţi fugi mai repede ca el, băiete?
Începu să mormăie ca pentru sine, iar Rand nu înţelese decât un singur cuvânt: „Owyn”. Brusc, Menestrelul mârâi:
— Nu trebuia să mă încurc cu voi, băieţi. Nu trebuia.
Îşi dădu bocceaua jos din spate şi o îndesă în braţele lui Rand.
— Aveţi grija de asta. Când va spun să fugiţi, fugiţi şi nu vă mai opriţi până în Caemlyn. La Binecuvântarea Reginei. E un han. Ţineţi minte, în caz că… Ţineţi minte.