— Nu înţeleg, şopti Rand; Myrddraalul era, de-acum, la mai puţin de douăzeci de paşi. Îşi simţea picioarele ca două bare de plumb.
— Ţineţi minte, atâta vă spun! se răsti Thom. La Binecuvântarea Reginei. Acum. FUGIŢI!
Le dădu amândurora un brânci, cu o mână pe umărul fiecăruia dintre ei, ca să-i mişte din loc, iar Rand o luă la fugă, împleticit, cu Mat lângă el.
— FUGIŢI!
Thom începu şi el să se mişte, scoţând un strigat lung şi fără cuvinte. Dar nu pe urmele lor, ci către Myrddraal. Făcea gesturi largi, de parcă s-ar fi aflat în mijlocul unei reprezentaţii, iar în mâini îi apăruseră pumnalele. Rand se opri, dar Mat îl trase după el.
Pieritul era la fel de uimit. Înaintarea sa de felină se opri brusc. Duse mâna la mânerul sabiei negre care-i atârna la şold, dar Menestrelul, cu picioarele sale lungi, ajunse la el într-o clipă. Thom se izbi de Myrddraal înainte ca sabia cea neagră să fi fost scoasă din teacă, şi amândoi căzură la pământ, zvârcolindu-se, unul peste altul. Puţinii oameni care se mai aflau în piaţă o luară la fuga.
— FUGIŢI!
Piaţa se umplu de o lumină albastră, orbitoare, iar Thom începu să urle, dar chiar printre urlete reuşi să mai strige:
— FUGIŢI!
Rand se supuse. Urletele Menestrelului îl urmăreau.
Strângând la piept bocceaua lui Thom, fugi cât putea de repede. Panica se răspândea din piaţă în restul oraşului, în timp ce Rand şi Mat fugeau cuprinşi de o groază fără margini. În goana lor, văzură cum neguţătorii îşi lăsau baltă produsele, coborând obloanele peste uşile prăvăliilor, şi cum chipuri înspăimântate apăreau o clipă la ferestre, apoi dispăreau. Oamenii care nu fuseseră îndeajuns de aproape ca să vadă ce se întâmpla fugeau pe străzi cuprinşi de panică, fără să fie atenţi la ce era în jur. Se loveau unul de altul, iar cei care cădeau erau călcaţi în picioare, dacă nu se ridicau îndeajuns de repede. Oraşul fremăta ca un muşuroi răsturnat.
Fugind spre poartă împreună cu Mat, Rand îşi aminti brusc ce-i spusese Thom despre înălţimea sa. Fără să încetinească, el se gheboşă cum putu mai bine, fără să pară că se prefăcea. Dar porţile făcute din scânduri întărite cu bare de fier erau deschise. Cei doi străjeri, cu tichii de oţel şi cămăşi de zale pe care le purtau peste surtucele roşii, ponosite, cu gulere albe, îşi pipăiau halebardele şi priveau nervoşi înspre oraş. Unul dintre ei le aruncă o privire lui Mat şi lui Rand, numai că nu erau ei singurii care fugeau din oraş. Pe poartă se revărsa un şir de oameni agitaţi, bărbaţi care gâfâiau trăgându-şi nevestele după ei, femei care plângeau, ducându-şi pruncii în braţe şi trăgând după ele copiii mai măricei, ţipând în gura mare, meşteşugari traşi la faţă, cu şorţurile pe ei, ţinându-şi strâns în mână uneltele.
Nimeni nu avea cum să-şi dea seama în ce direcţie o apucaseră ei, se gândi Rand, uluit, în timp ce fugea. „Thom. Lumina să m-ajute, Thom.”
Alături de el, Mat se împletici, îşi regăsi echilibrul şi amândoi alergară până ce îi lăsară în urmă pe toţi, până ce oraşul şi Podul cel Alb dispărură în spatele lor.
La un moment dat, Rand căzu în genunchi în praf, trăgând aer în piept şi gâfâind din toţi rărunchii. Drumul care se întindea în spatele lor era pustiu, până ce se pierdea printre copacii desfrunziţi. Mat îl înghionti.
— Haide. Haide, îi spuse el, gâfâind; avea chipul murdar de sudoare şi de praf, şi părea gata să se prăbuşească. Nu ne putem opri.
— Thom, se tângui Rand, strângând la piept bocceaua şi simţind înăuntru cutiile instrumentelor. Thom.
— E mort. Ai văzut. Ai auzit. Pe Lumină, Rand, e mort!
— Tu crezi că şi Egwene, şi Moiraine, şi ceilalţi sunt morţi. Dar, dacă-i pe-aşa, de ce Myrddraalii încă îi mai urmăresc? Ia spune!
Mat se lăsă şi el să cadă în genunchi, alături.
— Bine. Poate că ei mai sunt în viaţă. Dar Thom… Doar ai văzut! Sânge şi cenuşă, Rand, putem păţi şi noi la fel.
Rand încuviinţă, cu mişcări încete. Drumul din spatele lor era încă pustiu. Pe undeva, se aşteptase – sau nădăjduise, cel puţin – să-l vadă pe Thom apărând, cu paşii lui mari, pufnind în mustăţi şi spunându-le că erau într-o mare încurcătură. La Binecuvântarea Reginei, în Caemlyn. Se ridică în picioare, cu mare greutate, şi luă în spate bocceaua lui Thom, împreună cu păturile sale. Mat îl privea ţintă, încruntat şi bănuitor.
— Haide, strigă Rand şi o apucă pe drumul spre Caemlyn. Îl auzi pe Mat mormăind ceva, dar, după o clipă, celălalt veni lângă el.
Plecară pe drumul prăfuit, cu paşi mărunţi, dar fără să se oprească; mergeau cu capetele plecate, în tăcere. Vântul ridica vârtejuri de praf, care le tăiau calea. Din când în când, Rand privea înapoi, dar drumul din urma lor rămânea pustiu.
27
La adăpost de furtună
Perrin rămase ursuz tot timpul petrecut împreună cu Tuatha’an, călătorind în tihnă spre miazăzi şi spre răsărit. Pribegii nu vedeau niciun rost în a se grăbi; nu se grăbeau niciodată. Căruţele colorate nu porneau la drum dimineaţa decât când soarele era sus pe cer şi se opreau chiar şi în mijlocul zilei dacă găseau un loc care le era pe plac. Câinii umblau pe lângă căruţe, şi uneori şi copiii făceau la fel. Nu le era deloc greu să ţină pasul. Orice încercare de a le spune să meargă mai mult sau mai repede era întâmpinată cu râsete sau cu o replică precum:
— Ah, dar de ce să-i chinuim aşa pe bieţii cai?
Fu surprins să vadă că Elyas nu era de aceeaşi părere. Elyas nu mergea cu căruţa – prefera să umble pe jos, uneori înaintând cu paşi săltaţi în fruntea coloanei –, dar nu propuse niciodată să plece sau să iuţească pasul.
Bărbosul cel straniu, cu hainele lui ciudate de piele, era atât de diferit de Pribegii cei blânzi, încât ieşea în evidenţă ori de câte ori trecea printre căruţe. Chiar de la depărtare nu-l puteai confunda cu vreunul dintre Tuatha’an, şi nu numai din pricina veşmintelor. Elyas se mişca cu graţia leneşă a lupilor, subliniată şi mai mult de pieile de pe el şi de tichia lui de blană, răspândind teamă în jur tot atât de firesc cum focul răspândeşte căldura, iar contrastul cu Pribegii era izbitor. Tineri şi bătrâni, Pribegii erau plini de veselie. Graţia lor nu inspira deloc teamă, era pură încântare. Fireşte, copiii alergau de colo colo plini de avânt, dar când se aflau printre Tuatha’an, printre bunicuţe şi bătrâni cu bărbi albe, păşeau uşor, iar umbletul le semăna cu un dans maiestuos, exuberant totuşi, în pofida atitudinii demne. Toţi Pribegii păreau gata să danseze, chiar şi atunci când stăteau nemişcaţi, chiar şi în rarele momente când în tabără nu era muzică. Scripci şi flaute, timpanoane, ţitere şi tobe, toate urzeau melodii în jurul căruţelor, mai tot timpul, fie că erau în tabără, fie că mergeau. Cântece vesele, cântece glumeţe, cântece hâtre, cântece triste; dacă era cineva treaz în tabără, era şi muzică.
Elyas era întâmpinat cu saluturi prietenoase şi zâmbete la fiecare căruţă pe lângă care trecea şi cu o vorba glumeaţă la fiecare foc la care se oprea. Aşa le plăcea Pribegilor să se arate străinilor – deschişi şi surâzători. Dar Perrin aflase că sub această aparenţă se ascundea prudenţa unei căprioare pe jumătate domesticite. Ceva mult mai profund se ascundea sub zâmbetele aruncate celor din Emond’s Field, întrebarea dacă erau în siguranţă, care nu slăbi pe măsură ce treceau zilele. Cât despre Elyas, prudenţa sa era izbitoare, precum arşiţa zilelor de vară care pluteşte în aer, şi nu se destindea niciodată. Când se uita în altă parte, ceilalţi îl priveau fără înconjur, ca şi cum nu ar fi fost siguri de intenţiile lui. Când mergea prin tabără, picioarele gata să dănţuiască erau gata să o ia şi la fugă.