Calea Frunzei era pentru Elyas la fel de supărătoare ca felul lui de viaţa pentru ei. Când se afla în preajma Pribegilor, avea mereu o anumită expresie întipărită pe faţă. Nu era tocmai condescendenţă, şi cu siguranţă nu era dispreţ, dar părea că ar fi preferat să se afle în altă parte, aproape oriunde altundeva. Cu toate acestea, de fiecare dată când Perrin aducea vorba de plecare, Elyas îl potolea şi îi spunea să mai rămână, doar câteva zile.
— Aţi avut parte de zile grele înainte să ne întâlnim, zise Elyas, a treia sau a patra oară când aduse vorba despre asta, şi o să vă fie şi mai greu de acum înainte, cu trolocii şi cu Myrddraalii pe urmele voastre şi cu femeile Aes Sedai de partea voastră.
Rânji, muşcând dintr-o bucată de plăcintă din mere uscate făcută de Ila. Perrin era încă descumpănit de ochii galbeni ai lui Elyas, chiar şi atunci când zâmbea. Poate mai ales atunci când zâmbea; ochii aceia ca de animal de pradă zâmbeau arareori. Elyas se lungi lângă focul lui Raen, refuzând ca de obicei să se aşeze pe unul dintre buştenii aduşi acolo.
— Nu te grăbi aşa de tare să te dai pe mâna femeilor Aes Sedai.
— Şi dacă ne găsesc Pieriţii? Ce o să-i împiedice să ne găsească dacă nu facem decât să stăm aşa, aşteptând? N-o să poată fi ţinuţi la distanţă de trei lupi, iar Pribegii nu ne vor fi de mare ajutor. Nici măcar n-o să se apere pe ei. Trolocii o să-i măcelărească, şi n-o să fie decât din vina noastră. Oricum trebuie să plecăm, mai devreme sau mai târziu. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
— Ceva îmi spune să aşteptam. Doar câteva zile.
— Ceva!
— Linişteşte-te, flăcăule. Ia viaţa aşa cum e. Fugi când e nevoie, luptă când trebuie, odihneşte-te când poţi.
— Ce e acest ceva despre care vorbeşti?
— Ia nişte plăcintă. Ilei nu-i place de mine, dar mă hrăneşte bine când mă vede. E întotdeauna mâncare bună în taberele Pribegilor.
— Ce e acest ceva? insistă Perrin. Dacă ştii ceva ce nu spui şi celorlalţi…
Elyas privi încruntat la bucata de plăcintă pe care o ţinea în mână, apoi o puse jos şi îşi şterse mâinile una de alta.
— Ceva, rosti el în cele din urma, ridicând din umeri, ca şi cum nici el nu ştia prea bine despre ce e vorba. Ceva îmi spune că e important să aşteptăm. Câteva zile. Nu mi se întâmplă prea des să simt astfel de lucruri, dar am învăţat că, atunci când se întâmplă, trebuie să mă încred în ele. Mai demult mi-au salvat viaţa. De data asta e oarecum altfel, dar e important. Asta e limpede. Dacă vrei să o ştergi, n-ai decât. Eu rămân.
Nu spuse nimic altceva, indiferent de câte ori îl întreba Perrin. Se învârtea pe acolo, vorbind cu Raen, mâncând, trăgând câte un pui de somn cu căciula trasă pe ochi şi se împotrivea când era vorba de plecare. „Ia nişte plăcintă, băiete. Nu te înfuria. Gustă din tocana asta. Linişteşte-te.”
Perrin nu izbutea să se liniştească. Noaptea hoinărea printre căruţele colorate făcându-şi tot felul de griji, şi pentru că nimeni altcineva nu vedea vreun motiv de îngrijorare, şi din alte pricini. Pribegii cântau şi dansau, găteau şi mâncau în jurul focurilor – fructe şi alune, boabe şi legume; nu mâncau carne – şi făceau o sumedenie de treburi gospodăreşti fără nici o grijă. Copiii alergau peste tot, se jucau de-a v-aţi ascunselea printre căruţe, se căţărau în copacii din jurul taberei, râzând şi rostogolindu-se pe pământ împreună cu câinii. Nimeni nu avea nici o grijă.
Se uita la ei şi de-abia aştepta să plece. „Să mergem, înainte să asmuţim vânătorii asupra lor. Ne-au primit printre ei, şi noi îi răsplătim punându-i în primejdie. Cel puţin ei au de ce să fie cu inima uşoară. Pe ei nu îi urmăreşte nimeni. Dar pe noi, ceilalţi…”
Era greu să schimbe vreo vorbă cu Egwene. Fata fie vorbea cu Ha, stând aşa aproape una de cealaltă încât se vedea limpede că prezenţa bărbaţilor nu era bine venită, fie dansa cu Aram, învârtindu-se şi tot învârtindu-se în sunetul flautelor, al scripcilor şi al tobelor, al melodiilor pe care Tuatha’an le adunaseră din toată lumea sau al cântecelor stridente, tremurate ale Pribegilor înşişi, care, fie lente, fie săltăreţe, erau tot stridente. Ştiau multe cântece, pe unele le recunoştea şi el, deşi aici purtau alte nume decât în Ţinutul celor Doua Râuri. Cântecului Trei fete pe pajişte, de pildă, Spoitorii îi spuneau Frumoasele fete dănţuitoare, iar ei spuneau Vântul dinspre miazănoapte la ceea ce în alte ţinuturi se numea Ploaia rece care cade ori Retragerea lui Berin. Când le ceru, fără să se gândească, să cânte Oalele mele sunt la Spoitor, se prăpădiră de râs. Ştiau cântecul, dar sub numele de Azvârle penele.
Înţelegea de ce îi venea să danseze pe melodiile Pribegilor. În Emond’s Field nimeni nu îl credea un dansator foarte înzestrat, dar cântecele de aici îl trăgeau de picioare şi i se părea că nu dansase niciodată aşa de mult, de înverşunat şi de bine. Cântecele de aici îl hipnotizau şi îi făceau sângele să pulseze în ritmul tobelor.
În a doua seara Perrin văzu pentru prima dată nişte femei dansând pe nişte melodii mai lente. Focurile ardeau mocnit, căruţele erau învăluite în întunericul nopţii, iar degetele băteau un ritm lent în tobe. Mai întâi o tobă, apoi alta, până când în toate tobele din tabără răsună aceeaşi bătaie joasă, insistentă. Nu se auzea niciun alt zgomot. O fată îmbrăcată într-o rochie roşie se legăna în lumină, desfăcându-şi şalul. Avea şiraguri de mărgele în păr şi îşi scosese încălţările. Un flaut începu cântecul, tânguindu-se încetişor, iar fata începu să danseze. Mâinile întinse neteziră şalul; şoldurile i se unduiau în timp ce picioarele goale băteau pământul în ritmul tobelor. Ochii întunecaţi ai fetei rămaseră aţintiţi asupra lui Perrin, iar zâmbetul îi era la fel de molatic cum îi era şi dansul. Se roti în cercuri mici, zâmbindu-i peste umăr.
Perrin înghiţi în sec. Roşeaţa de pe chipul lui nu era de la foc. O a doua fată se alătură primei; ciucurii de la şalurile lor se mişcau în ritmul dansului şi al linei unduiri a şoldurilor. Îi zâmbiră amândouă, iar el îşi drese glasul răguşit. Îi era teamă să privească împrejur; obrajii îi ardeau şi probabil că toţi cei care nu se uitau la cele două dansatoare râdeau de el. Era sigur de asta.
Se lăsă să alunece de pe buştean, cât mai degajat cu putinţa, ca şi cum ar fi vrut doar să se facă mai comod, dar avu grijă să se aşeze în aşa fel încât să nu mai stea cu faţa la foc şi la dansatoare. În Emond’s Field nu vedeai aşa ceva. Era cu totul altceva să dansezi cu fetele pe Pajişte într-o zi de sărbătoare. De data asta îşi dorea să fie luat de vânt, ca să se răcorească.
Fetele păşiră dansând în faţa ochilor lui, numai că acum erau trei. Una îi făcu şireată cu ochiul. Perrin privi disperat în toate direcţiile. „Lumină, îşi spuse el. Ce trebuie să fac acum? Ce ar face Rand? El se pricepe la fete.”
Fetele care dansau râseră uşor; mărgelele zăngăneau când îşi dădeau părul pe spate, iar Perrin credea că obrajii o să-i ia foc. Apoi o femeie ceva mai în vârstă se alătura fetelor, ca să le arate cum se face. Oftând greu, Perrin renunţă să se mai uite şi închise ochii. Dar chiar şi aşa simţea râsetele lor. Le vedea chiar şi cu ochii închişi. Broboane de sudoare îi apărură pe frunte, şi îşi dorea să bată vântul.
Din câte spunea Raen, fetele nu dansau aşa foarte des, iar femeile încă şi mai rar, şi, după câte spunea Elyas, motivul pentru care continuară să facă asta în fiecare seară era tocmai roşeaţa obrajilor lui Perrin.