— Trebuie să-ţi mulţumesc, îi mărturisi Elyas, pe un ton sobru şi solemn. Voi, tinerii, sunteţi altfel, dar la vârsta mea focul nu e destul ca să-mi încălzească oasele.
Perrin îi aruncă o căutătură încruntată. Când Elyas plecă, era ceva în felul în care îşi ţinea umerii care îi spunea că râdea în sinea sa, chiar dacă nu lăsa să se vadă nimic.
Perrin învăţă curând să nu mai ocolească cu privirea femeile şi fetele care dansau, dar ocheadele şi zâmbetele tot îl stânjeneau. Poate că, dacă ar fi fost numai una, s-ar fi descurcat – dar cinci sau şase, şi toată lumea care se uita la el… Nu izbuti niciodată să îşi învingă timiditatea.
Apoi Egwene începu să înveţe şi ea dansul. Două dintre fetele care dansaseră în prima seară o învăţară, bătând ritmul cu palmele în timp ce ea exersa paşii târşâiţi, cu un şal împrumutat legănându-se în jurul ei. Perrin încercă să spună ceva, dar hotărî că era mai înţelept să-şi ţină gura. Când fetele porniră să-i arate mişcările şoldurilor, Egwene începu să râdă, şi cele trei fete chicotiră laolaltă, una în braţele celeilalte. Însă Egwene persevera, cu ochii strălucindu-i de bucurie şi cu obrajii îmbujoraţi.
Aram o privea dansând cu o căutătură fierbinte şi lacomă. Tânărul şi chipeşul Tuatha’an îi dăduse un şirag de mărgele albastre pe care le purta tot timpul. Priviri încruntate şi îngrijorate luară locul zâmbetelor cu care Ila întâmpinase prima dată interesul nepotului său pentru Egwene. Perrin decise să stea cu ochii pe jupân Aram.
O dată izbuti să o prindă pe Egwene singură, lângă o căruţă vopsită în verde şi galben.
— Te distrezi, nu-i aşa? spuse el.
— De ce nu? Se juca întruna cu mărgelele din jurul gâtului, zâmbindu-i. Nu trebuie să ne străduim toţi să fim nefericiţi, cum faci tu. Nu meritam şi noi să ne distrăm puţin?
Aram era nu departe de ei – întotdeauna se ţinea aproape de Egwene –, cu braţele încrucişate pe piept şi cu o umbră de zâmbet pe chip, jumătate îngâmfat, jumătate sfidător. Perrin coborî vocea.
— Credeam că vrei să ajungi în Tar Valon. Aici n-ai cum să devii Aes Sedai.
Egwene dădu din cap.
— Şi eu credeam că nu vrei să devin Aes Sedai, i-o întoarse ea, cu multă dulceaţă în glas.
— Sânge şi cenuşă, crezi că suntem în siguranţa aici? Oamenii ăştia sunt în siguranţă cu noi prin preajmă? Poate da oricând peste noi vreun Pierit.
Mâna îi tremură pe mărgele. O lăsă în jos şi trase adânc aer în piept.
— Ce e să se întâmple o să se întâmple oricum, chiar dacă plecăm azi, chiar dacă plecăm săptămâna viitoare. Asta cred eu acum. Distrează-te, Perrin. S-ar putea să fie ultima ocazie.
Îi mângâie trist obrazul cu degetele. Apoi Aram întinse mâna spre ea, iar Egwene se repezi înspre el, râzând din nou. Pe când fugeau spre locul de unde se auzeau scripcile, Aram îi aruncă un rânjet triumfător lui Perrin, peste umăr, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu e a ta, dar va fi a mea”. Cădeau tot mai mult sub vraja Pribegilor, îşi dădu seama Perrin. Elyas avea dreptate. „Nu trebuie să te convingă să urmezi Calea Frunzei. Se strecoară singura în tine.”
Ila îl văzu că se zgribuleşte din pricina vântului şi scoase o mantie groasă de lână din căruţă; o mantie verde închis, constată el cu plăcere, după toate nuanţele de roşu şi de galben. Pe când şi-o punea în jurul umerilor, gândindu-se că era de mirare că mantia era îndeajuns de mare ca să-l cuprindă, Ila zise, oarecum silit:
— Ţi-ar putea veni mai bine.
Aruncă o privire spre securea pe care o purta la brâu, şi, când se uita din nou la el, ochii îi erau trişti, în pofida zâmbetului de pe buze.
— Ţi-ar putea veni mult mai bine.
Toţi Spoitorii făceau aşa. Zâmbeau mereu, nu şovăiau să te invite să bei ceva sau să asculţi muzică, dar privirea lor se oprea întotdeauna asupra securii, şi Perrin ştia ce gândesc.
O unealtă a violenţei. Nu exista nici o justificare pentru violenţa îndreptată împotriva altei fiinţe omeneşti. Calea Frunzei.
Uneori îi venea să ţipe la ei. Pe lume mai erau şi troloci, şi Pieriţi. Mai erau şi cei care ar fi fost în stare să taie toate frunzele. Cel Întunecat stătea la pândă, şi Calea Frunzei s-ar mistui sub privirea lui Ba’alzamon. Se încăpăţână să poarte securea la cingătoare. Se deprinse să meargă cu mantia desfăcută, chiar şi atunci când sufla vântul, ca să se vadă tăişul în formă de semilună. Din când în când Elyas se uita întrebător la arma care îi atârna greu pe lângă trup şi rânjea la el, cu ochii lui galbeni care păreau să-i citească gândurile. Atunci aproape că îi venea să acopere securea. Aproape.
Tabăra Tuatha’an era un izvor permanent de iritare pentru el, dar cel puţin aici visa normal. Câteodată se trezea năduşit dintr-un vis în care trolocii şi Pieriţii năvăleau în tabără, căruţele în culorile curcubeului luau foc de la torţele aruncate asupra lor, oamenii cădeau în băltoace de sânge, bărbaţii, femeile şi copiii alergau strigând şi mureau, dar nici măcar nu încercau să se apere de săbiile necruţătoare, care secerau totul. Noapte de noapte se ridica speriat în capul oaselor, gâfâind şi ducând mâna la secure înainte să îşi dea seama că totuşi căruţele nu erau în flăcări, că nici o siluetă cu botul însângerat nu îşi dezvelea colţii la vederea trupurilor sfâşiate şi contorsionate care zăceau pe jos. Dar astea erau coşmaruri obişnuite şi, în mod ciudat, liniştitoare în felul lor. Cel Întunecat ar fi putut foarte bine să apară în visele astea, dar nu se întâmpla aşa. Nici urmă de Ba’alzamon. Nişte coşmaruri obişnuite.
Cu toate acestea, când era treaz, simţea prezenţa lupilor. Se ţineau departe de tabără şi de caravana în mişcare, dar întotdeauna ştia unde sunt. Le simţea dispreţul faţă de câinii care îi păzeau pe Tuatha’an. Lighioane gălăgioase care uitaseră la ce sunt bune fălcile, uitaseră gustul sângelui cald; speriau oamenii, dar s-ar fi făcut nevăzuţi, târându-se pe burtă, dacă ar fi dat ochii cu haita. Pe măsură ce treceau zilele, simţea toate aceste lucruri din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai limpede.
Grialba era şi ea din ce în ce mai nerăbdătoare. Înţelegea că Elyas voia să-i ducă pe cei doi înspre miazăzi, dar, dacă tot trebuia să facă asta, atunci s-o facă aşa cum se cuvine. Să înceteze cu mersul ăsta agale. Lupii erau făcuţi ca să hoinărească, şi nu-i plăcea să fie despărţită de haită atât de multă vreme. Nerăbdarea îl chinuia şi pe Vântaduc. Vânatul era mai mult decât neîndestulător iar lui nu-i plăcea să se hrănească cu şoareci de câmp – ăştia erau buni pentru puii care de-abia învăţau să vâneze sau pentru cei bătrâni, care nu mai puteau să doboare o căprioară sau să culce la pământ un bou sălbatic. Uneori Vântaduc părea să arate că Muşcarsu avusese dreptate – oamenii trebuie să-şi vadă singuri de necazurile lor. Dar se ferea să aibă astfel de gânduri când era şi Grialba prin preajmă, cu atât mai mult când era Sarsar pe acolo. Sarsar era un luptător plin de cicatrici, cărunt, pe care experienţa îl făcuse nepăsător, la care şiretenia compensa cu vârf şi îndesat ceea ce pierduse odată cu vârsta. Puţin îi păsa de oameni, dar Grialba voia să ducă asta la bun sfârşit, iar Sarsar aştepta câtă vreme aştepta şi ea, fugea când fugea şi ea. Lup sau om, taur sau urs, indiferent ce ar fi atacat-o pe Grialba, fălcile lui Sarsar erau gata să-l trimită să doarmă somnul de veci. Asta era toată viaţa lui şi tocmai din această pricină Vântaduc era cu băgare de seamă, iar Grialba părea să ştie ce le trecea prin cap.
În mintea lui Perrin totul era limpede. Îşi dorea cu ardoare să ajungă în Caemlyn, să o întâlnească pe Moiraine şi să meargă în Tar Valon. Chiar dacă nu ar fi găsit niciun răspuns, măcar s-ar fi terminat. Elyas se uita la el, şi Perrin era sigur că bărbatul cu ochi galbeni ştia. „Te rog, fă să se termine.”