Visul începu mai frumos decât cele pe care le avusese în ultima vreme. Era la masa din bucătărie a lui Alsbet Luhhan, ascuţindu-şi securea cu o piatră. Jupâneasa Luhhan nu îngăduia nimănui să lucreze în casă la ceva ce mirosea numai a fierărie. Jupânul Luhhan trebuia chiar să ia cuţitele afară ca să i le ascută. Dar acum îngrijea de mâncare şi nu spuse nimic despre secure. Nu spuse nimic nici când un lup veni din fundul casei şi se încolăci între Perrin şi uşa care dădea în curte. Perrin continuă să-şi ascută securea; curând va veni vremea să o folosească.
Deodată lupul se ridică în picioare, mârâind ameninţător, iar părul de pe gât i se zbârli. Ba’alzamon intră din curte în bucătărie. Jupâneasa Luhhan îşi văzu mai departe de mâncare. Perrin se sculă anevoie, ridicând securea, dar Ba’alzamon nu luă în seamă arma, ci îşi îndrepta atenţia spre lup. Acolo unde ar fi trebuit să-i fie ochii jucau nişte flăcări.
— Asta e tot ce ai ca să te aperi? Ei, am mai avut de-a face cu aşa ceva. De multe ori.
Îşi încovoie un deget, iar lupul urlă – din ochi, din urechi, din gură, din piele îi ţâşni foc. Duhoarea de carne şi de păr ars umplu bucătăria. Alsbet Luhhan luă capacul de pe un ceaun şi amestecă în el cu o lingură de lemn.
Perrin lăsă securea şi se repezi înainte, încercând să stingă flăcările cu mâinile. Lupul se preschimba în cenuşă neagră între palmele lui. Se uită la mormanul de scrum de pe podeaua bine măturată a jupânesei Luhhan şi se dădu înapoi. Ar fi vrut să îşi şteargă funinginea unsuroasă de pe mâini, dar numai gândul de a-şi freca palmele de haine îi întorcea stomacul pe dos. Înşfăcă securea, strângând cu putere coada, până îi trosniră degetele.
— Lasă-mă-n pace! strigă el.
Jupâneasa Luhhan scutură lingura de marginea ceaunului şi puse capacul la loc, îngânând un cântec.
— Nu poţi fugi de mine, rânji Ba’alzamon. Nu te poţi ascunde de mine. Dacă tu eşti acela, îmi aparţii.
Căldura focului de pe chipul său îl sili pe Perrin să se tot tragă înapoi, până când ajunse cu spatele lipit de zid. Jupâneasa Luhhan deschise cuptorul ca să vadă dacă e gata pâinea.
— Ochiul Lumii te va mistui, şopti Ba’alzamon. Te însemn ca fiind al meu!
Întinse pumnul strâns ca şi cum ar fi aruncat ceva; când desfăcu degetele, un corb se năpusti spre faţa lui lui. Perrin ţipă când ciocul cel negru îi străpunse ochiul stâng.
… Şi se ridică în capul oaselor, acoperindu-şi faţa cu mâinile, înconjurat de căruţele în care dormeau Pribegii. Îşi lăsă încet mâinile în jos. Nu-l durea, nu curgea sânge. Dar îşi amintea foarte bine suferinţa din vis.
Se înfioră, şi deodată Elyas apăru acolo, ghemuit lângă el în întunericul care începea să se risipească, cu mâna întinsă ca şi cum ar fi vrut să-l scuture şi să-l trezească. De dincolo de copacii unde poposiseră căruţele urlau lupii, trei gâtlejuri şi un singur ţipat ascuţit. Ştia ce simt. „Foc. Durere. Foc. Ură. Urăşte! Ucide!”
— Da, rosti Elyas blând. E timpul. Scoală-te, băiete. E vremea să plecăm.
Perrin se sculă anevoie de sub paturi. Pe când îşi făcea pătura sul, Raen ieşi din căruţă, frecându-se la ochi. Căutătorul aruncă o privire spre cer şi rămase ţintuit locului, pe trepte, cu mâinile ridicate în dreptul feţei. Doar ochii i se mişcau, cercetând încordat cerul, deşi Perrin nu înţelegea la ce se uită. La răsărit erau câţiva nori, cu marginile roşietice luminate de soarele care stătea să se ridice, dar nu se vedea nimic altceva. Raen părea că ascultă şi totodată că adulmeca aerul, dar nu se auzea nimic în afară de vântul care şuiera printre copaci şi nu se simţea niciun miros în afară de urmele vagi de fum de la focurile de cu seară.
Elyas se întoarse cu puţinele lucruri pe care le avea, iar Raen coborî.
— Trebuie să o luăm în alta direcţie, vechiul meu prieten. Căutătorul se uită din nou la cer, neliniştit. Astăzi o luăm în alta parte. Mergeţi cu noi?
Elyas clatină din cap, iar Raen încuviinţa, ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna.
— Păi, fii cu băgare de seamă, prietene. Astăzi pluteşte ceva în aer…
Se pregăti să se uite din nou în sus, dar îşi întoarse privirea înainte să ajungă deasupra căruţelor.
— Cred că vom apuca spre răsărit. Poate până la Osia Lumii. Poate că o să găsim un stedding şi-o să stăm acolo o vreme.
— În stedding eşti ferit de orice necazuri, fu de acord Elyas. Dar Ogierii nu-i prea văd cu ochi buni pe străini.
— Toată lumea îi vede cu ochi buni pe Pribegi, zise Raen, rânjind. În plus, până şi Ogierii au oale şi tot felul de lucruri de dres. Hai, hai să mâncăm ceva şi vorbim după aceea.
— N-avem timp, îi anunţă Elyas. Şi noi plecăm azi. Cât mai repede. Se pare că e ziua plecărilor.
Raen încercă să-l convingă să stea cel puţin cât să mănânce, şi când coborî şi Ila din căruţă, împreuna cu Egwene, stărui şi ea, dar nu cu atâta tărie ca soţul ei. Spuse toate vorbele de cuviinţă, dar politeţea îi era rece şi era limpede că voia să-l vadă plecat pe Elyas, chiar dacă nu şi pe Egwene.
Egwene nu băgă de seamă privirile piezişe, pline de regret pe care i le arunca Ila. Întrebă ce se petrece, iar Perrin se pregătea s-o audă spunând că vrea să rămână cu Tuatha’an; însă când Elyas îi explica, Egwene dădu din cap, gânditoare, şi se repezi la căruţă ca să-şi adune lucrurile.
În cele din urmă, Raen ridică mâinile a neputinţă.
— Bine atunci. Nu ştiu dacă s-a întâmplat vreodată ca vreun oaspete de-al nostru să plece fără să facem un ospăţ de rămas bun, dar… Privirea i se ridică din nou spre cer, şovăitoare. Ei, şi noi trebuie să plecăm devreme. Poate că o să mâncăm pe drum. Dar măcar lăsaţi-ne să vă spunem la revedere.
Elyas încercă să protesteze, dar Raen o şi luă la fuga din căruţă în căruţă, bocănind la uşă acolo unde nu se trezise nimeni. Până când se apropie unul dintre Spoitori, ducând-o pe Bela de căpăstru, toată tabăra era în picioare, iar oamenii îşi puseseră în cele mai bune şi mai strălucitoare haine, un amestec de culori care făcea căruţa roşu cu galben a lui Raen şi a Ilei să pară ştearsă. Câinii uriaşi umblau printre oameni cu limbile atârnându-le din gură, căutând pe cineva care să-i scarpine între urechi, în timp ce Perrin şi ceilalţi îndurau nesfârşite strângeri de mână şi îmbrăţişări. Fetele care dansaseră în fiecare noapte nu se mulţumiră cu o strângere de mână, iar îmbrăţişările lor îl făcură pe Perrin să îşi dorească brusc să nu mai plece – dar îşi aduse aminte câtă lume se uita la el şi faţa aproape că îi deveni de culoarea căruţei Căutătorului.
Aram o luă pe Egwene deoparte. Din pricina gălăgiei cu care îşi luau toţi rămas bun, Perrin nu auzea ce îi spunea, dar Egwene tot dădea din cap, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai viguros, pe măsură ce el începu să facă gesturi rugătoare. De la rugăminţi trecu la un ton supărat, dar Egwene continuă să dea încăpăţânată din cap până când Ila o salvă, aruncându-i câteva cuvinte tăioase nepotului ei. Încruntat, Aram îşi croi drum prin mulţime, fără să îşi ia rămas bun de la ceilalţi. Ila îl privi plecând, şovăind dacă să-l cheme înapoi. „Şi ea e uşurată, îşi spuse Perrin. Uşurată că nu vrea să meargă cu noi – cu Egwene.”
După ce strânsese măcar o dată mâna fiecăruia din tabără şi îmbrăţişase fiecare fată cel puţin de două ori, mulţimea se dădu înapoi, lăsând un mic spaţiu liber în jurul lui Raen, al Ilei şi al celor trei oaspeţi.