— Aţi venit în pace, intonă Raen, făcând o plecăciune solemnă, cu mâinile pe piept. Plecaţi acum în pace. Veţi fi întotdeauna bine veniţi la focurile noastre, în pace. Calea Frunzei înseamnă pace.
— Pacea fie întotdeauna cu tine, răspunse Elyas, şi cu toată Seminţia. Se codi o clipă, apoi adăugă: Voi găsi eu Cântecul sau altcineva va găsi cântecul, dar cântecul va fi cântat, anul acesta sau în anii care vor să vie. Aşa cum a fost odată, aşa va fi din nou, lumea fără de sfârşit.
Raen clipi, surprins, iar Ila părea de-a dreptul uluită, dar toţi ceilalţi Tuatha’an murmurară drept răspuns:
— Lumea fără de sfârşit. Lumea şi timpul fără de sfârşit.
Raen şi soţia lui se grăbiră să repete aceste cuvinte după ceilalţi.
Era într-adevăr vremea să plece. Câteva vorbe de despărţire, câteva sfaturi de plecare, câteva zâmbete şi ocheade şi porniră la drum, părăsind tabăra. Raen îi însoţi până la marginea copacilor, împreună cu nişte câini care ţopăiau pe lângă el.
— Da, prietene, trebuie să fii cu mare băgare de seamă. Acum… Mă tem că râul este peste tot în lume şi, indiferent ce ţi-ar plăcea să crezi, nici tu nu vei fi ocolit.
— Pacea fie cu tine, îi ură Elyas.
— Şi cu tine, răspunse Raen trist.
După ce Raen plecă, Elyas se încruntă văzându-i pe cei doi uitându-se la el.
— Ei, şi nu cred în cântecul lor neghiob, mârâi el. Dar n-aveam de ce să-i fac să se simtă prost şi să le stric ceremonia, nu-i aşa? V-am spus că uneori dau mare importanţă ceremoniilor.
— De bună seamă, spuse Egwene cu blândeţe. N-aveai de ce.
Elyas le întoarse spatele, mormăind ceva pentru el. Grialba, Vântaduc şi Sarsar veniră în întâmpinarea lui Elyas, nu zburdând, cum făcuseră câinii, ci cu demnitatea cuvenită unei întâlniri între egali. Perrin înţelese ce îşi spun. „Ochi de foc. Durere. Colţ în inimă. Moarte. Colţ în inimă.” Perrin ştia ce voiau să spună. Cel Întunecat. Îi povesteau despre visul lui. Despre visul lor.
Se înfioră când lupii începură să adulmece, cercetând drumul. Era rândul lui Egwene să o călărească pe Bela, iar Perrin mergea pe jos pe lângă ea. Elyas era în faţă, ca de obicei, mergând înghiţind pământul, cu paşi mari şi siguri.
Perrin nu voia să se gândească la visul pe care îl avusese. Crezuse că lupii îl apără. „Nu împlinit. Acceptă. Inimă întreagă. Minte întreaga. Încă te lupţi. Împlinit doar când vei accepta.” Se căzni să îşi scoată lupii din minte şi clipi surprins. Nu ştia că poate face asta. Se hotărî să nu-i mai lase să-i bântuie gândurile. „Chiar şi în vise?” Nu era sigur dacă gândul era al lui sau al lor.
Egwene încă mai purta şiragul de mărgele albastre pe care-i l dăduse Aram şi în păr o mlădiţă cu frunzuliţe roşu aprins, un alt dar primit de la tânărul Tuatha’an. Perrin era sigur că Aram încercase să o convingă să rămână cu Pribegii. Era bucuros că Egwene nu cedase, dar ar fi vrut să nu se joace aşa de drăgăstos cu mărgelele.
În cele din urmă o întrebă:
— Despre ce ai vorbit aşa de mult cu Ila? Ori dansai cu individul ăla cu picioare lungi, ori stăteai de vorbă cu ea, ca şi cum ar fi fost vreo taină la mijloc.
— Ila îmi dădea sfaturi despre cum să fiu femeie, răspunse Egwene absentă.
Perrin începu să râdă.
— Sfaturi! Nouă nu ne spune nimeni cum să fim bărbaţi. Pur şi simplu suntem bărbaţi.
— Probabil că de asta nu te prea pricepi prea bine, i-o întoarse Egwene.
În faţa lor, Elyas râse zgomotos.
28
Urme în văzduh
Nynaeve privea uimită la ce se afla înaintea lor, în josul râului: Podul cel Alb care scânteia în soare, într-o strălucire lăptoasă. „Altă legendă”, se gândi ea, trăgând cu ochiul spre Străjer şi spre femeia Aes Sedai, care călăreau la câţiva paşi în faţa ei. „Altă legendă, iar ei nici nu par să observe.” Se decise să nu rămână cu gura căscată la ce vedea, dacă putea fi zărită de ei. „Dacă mă văd cu ochii holbaţi, ca ultimul nătărău de la ţară, o să se prăpădească de râs.” În tăcere, cei trei călăriră mai departe, către legendarul Pod Alb.
Din acea dimineaţă de după Shadar Logoth, când îi găsise pe Moiraine şi pe Lan pe malul râului, Nynaeve nu mai avusese nici o discuţie adevărată cu femeia Aes Sedai. Schimbaseră câteva vorbe, desigur, dar nimic important, cel puţin nu din punctul ei de vedere. De pildă, Moiraine încercase s-o convingă să meargă în Tar Valon. Tar Valon. Avea, într-adevăr, de gând să ajungă acolo, dacă era nevoie, şi să primească învăţăturile lor, dar nu din motivele pe care le bănuia cealaltă. Dacă Egwene şi băieţii păţiseră cumva ceva din cauza lui Moiraine…
Câteodată, împotriva voinţei sale, Nynaeve se trezea întrebându-se ce putea să facă o Meştereasă cu Puterea, ce ar fi putut ea, personal, să facă. Totuşi, de câte ori îşi dădea seama ce-i trecea prin cap, se mânia şi-şi alunga toate gândurile. Puterea era o blestemăţie. Nu voia să aibă nimic de-a face cu ea. Decât dacă nu avea de ales.
Iar blestemata de Aes Sedai nu voia să vorbească decât despre aducerea ei în Tar Valon pentru învăţătură. Nu-i spunea nimic altceva! Nu că ar fi ţinut foarte mult să afle…
— Cum vreţi să-i găsim? întrebă ea la un moment dat.
— Ţi-am explicat, răspunse Moiraine fără să se obosească s-o privească. Atunci când am să fiu în preajma celor doi care şi-au pierdut monedele, am să ştiu.
Nynaeve mai întrebase acelaşi lucru şi în alte dăţi, dar glasul femeii Aes Sedai era tot liniştit, ca un lac a cărui oglindă nu voia să se vălurească, oricâte pietre ar fi aruncat cealaltă; de câte ori trebuia să-l audă, Meştereasa simţea că-i fierbe sângele în vine. Moiraine continuase să vorbească, de parcă nu simţea ochii lui Nynaeve, care-i sfredeleau ceafa; dar trebuia să-i simtă, la cât de pătrunzător se uita.
— Cu cât trece mai multă vreme, cu atât trebuie să fiu mai aproape, dar până la urmă am să ştiu. Cât despre cel care încă mai are pecetea, atâta vreme cât o poarta cu sine, pot să-l urmăresc şi până la capătul lumii, dacă i nevoie.
— Dar apoi? Ce intenţionezi să faci după ce-i găseşti, Aes Sedai?
Era absolut sigură că Moiraine n-ar fi fost atât de dornică să-i găsească, dacă nu ar fi avut vreun plan cu ei.
— Tar Valon, Meştereasă.
— Tar Valon, Tar Valon. Numai asta spui, iar eu încep să…
— Printre alte lucruri pe care ai să le-nveţi când ajungi în Tar Valon, Meştereasă, va fi şi să-ţi ţii firea. Nu poţi face nimic cu ajutorul Puterii dacă sufletul îţi este stăpânit de emoţii.
Nynaeve deschise gura să vorbească, dar cealaltă nu-i dădu răgazul.
— Lan, trebuie să-ţi vorbesc o clipă.
Cei doi îşi apropiară capetele, iar Nynaeve rămase pe loc, cu o înfăţişare posomorâtă şi bosumflată pe care, de câte ori îşi dădea seama că i se întipărise pe chip, o ura. Şi se întâmpla destul de des, după ce femeia Aes Sedai, cu multă iscusinţă, schimba subiectul, evita capcanele pe care i le întinsese sau rămânea surdă la strigătele ei, până când o făcea să tacă din gură. Bosumflarea o făcea să se simtă ca o fetiţă care fusese prinsă de Soborul Femeilor făcând ceva greşit şi prostesc. Nynaeve nu era obişnuită cu această senzaţie, iar zâmbetul liniştit de pe chipul lui Moiraine o făcea să se simtă şi mai rău.
Măcar dac-ar fi existat vreo cale să scape de cealaltă. Cu Lan s-ar descurca ceva mai bine – asta pentru că un Străjer trebuia să fie în stare să se ocupe de ceea ce era de făcut, îşi spuse ea în grabă, simţind cum roşeşte; nu din alt motiv – dar cei doi nu puteau fi despărţiţi.