Şi totuşi, Lan în furia sa o făcea şi mai tare Moiraine. Nu înţelegea cum de reuşea el s-o scoată din sărite cu atâta uşurinţă. Rareori se întâmpla să-i spună ceva – uneori nu scotea nici zece vorbe pe zi – şi nu lua niciodată parte la… conversaţiile ei cu Moiraine. Adesea se îndepărta de cele două femei, cercetând terenul, însă chiar şi când se afla împreună cu ele se ţinea uşor la o parte, privindu-le ca şi cum ar fi urmărit un duel. Nynaeve şi-ar fi dorit să nu-l mai vadă aşa. Dacă era, într-adevăr, un duel, atunci ea nu reuşise niciodată să iasă învingătoare, iar Moiraine părea să nici nu-şi dea seama că era vorba despre o confruntare. Nynaeve se putea lipsi foarte bine de ochii lui albaştri şi reci şi de contemplarea lui tăcută.
Cam aşa se desfăşurase cea mai mare parte a drumului. Ea rămăsese tăcută, în afară de momentele în care îşi ieşea din fire, iar uneori, când ţipa, răsunetul glasului ei părea să se sfărâme de pavăza tăcerii ca sticla spartă. Şi ţinutul pe care-l străbăteau era tăcut, ca şi cum lumea se oprise să-şi tragă răsuflarea. Vântul gemea printre copaci, dar în rest nu se mişca nimic. Şi până şi vântul părea îndepărtat, chiar atunci când pătrundea prin mantia care-i acoperea spatele.
La început, tăcerea i se păruse odihnitoare, după tot ce se-ntâmplase, de parca, de la Noaptea Iernii, nu mai cunoscuse nici o clipă de linişte. Totuşi, după prima zi petrecută numai cu femeia Aes Sedai şi cu Străjerul, începuse să privească peste umăr şi să se foiască în şa, de parcă ar fi sâcâit-o ceva drept în mijlocul spinării, într-un loc în care nu putea ajunge cu mâna.
Tăcerea părea un cristal osândit să se sfărâme; se simţea foarte încordată, aşteptând să audă primul trosnet.
Nici Moiraine, nici Lan nu se simţeau chiar în largul lor, oricât ar fi părut de nepăsători. În scurtă vreme, ea îşi dăduse seama că, sub înfăţişarea lor liniştită, ei deveneau, ceas de ceas, tot mai încordaţi, ca nişte arcuri răsucite, gata să se rupă. Moiraine părea că ascultă sunete care nu existau şi că aude ceva ce o făcea să se încrunte. Lan privea pădurea şi râul de parcă arborii desfrunziţi şi întinderea de apă care se scurgea încet ascundeau semnele unor capcane şi ambuscade care-i aşteptau.
Pe de o parte, se bucura că nu era singura care se înfiora de acea senzaţie a lumii care stătea pe punctul să se prăvălească, dar faptul că-i afecta şi pe ei însemna că era ceva real, iar, pe de altă parte, ea ar fi dat orice să poată crede că era numai o părere. În mintea ei se strecurase ceva care o sâcâia, ca atunci când asculta vântul, numai că acum ştia că era ceva legat de Putere, şi nu se putea hotărî să se lase în voia acelor gânduri chinuitoare.
— Nu-i nimic, spuse Lan, liniştit, răspunzându-i la o întrebare; nici măcar nu o privea când vorbea, căci ochii lui nu se opreau din cercetat. Apoi, contrazicând ceea ce tocmai spusese, el adăugă: Când ajungem în Whitebridge, la drumul spre Caemlyn, ar trebui să te întorci în Ţinutul celor Două Râuri. Aici e prea periculos. Dar pe drumul de întors, n-o să-ţi stea nimic în cale.
Era cea mai lungă replică pe care i-o adresase în acea zi.
— Face parte din Pânză, Lan, interveni Moiraine, pe un ton de dojană; şi privirea ei era pierdută undeva, în depărtare. Ceea ce simţi, Nynaeve, este Cel Întunecat. Furtuna s-a îndepărtat de noi… cel puţin o vreme, continuă ea, ridicând o mână ca şi cum ar fi pipăit văzduhul, apoi ştergând-o de fustă fără să-şi dea seama, ca şi cum ar fi atins ceva murdar. Totuşi, el încă stă la pândă, oftă ea, iar privirea îi este din ce în ce mai puternică. Nu pe noi ne urmăreşte, ci lumea. Cât o mai fi până ce va ajunge îndeajuns de puternic pentru a…
Nynaeve lăsă umerii în jos; dintr-odată, i se păru că simte cum cineva o urmărea din spate. Măcar dacă femeia Aes Sedai nu i-ar fi oferit explicaţia pe care tocmai o auzise.
Lan cercetă cărarea care-i ducea în josul râului, dar, pe când înainte el fusese cel care alegea drumul, acum o lăsă pe Moiraine, care nu şovăia deloc, ca şi cum ar fi urmat o cale nevăzută, o urmă în văzduh, mirosul unei amintiri. Lan nu făcea decât să cerceteze drumul ales de ea, ca să vadă dacă era sigur. Nynaeve avea senzaţia că, şi dacă el ar fi hotărât că era ceva în neregulă, Moiraine tot ar fi insistat să o ia pe acolo. Iar el s-ar fi dus după ea, era convinsă. În josul râului, drept spre…
Tresărind, Nynaeve îşi alungă gândurile. Se aflau la piciorul Podului Alb. Arcada palidă lucea în razele soarelui, ca o pânză lăptoasă de păianjen, prea fragilă pentru a sta în picioare, arcuindu-se peste Arinelle. Greutatea unui om ar fi făcut-o să cadă; a unui cal, cu atât mai mult. Părea gata să se prăbuşească în orice clipă, din pricina propriei greutăţi.
Lan şi Moiraine călăreau nepăsători înainte, pe panta albă şi sclipitoare şi apoi pe pod; copitele cailor răsunau, nu ca oţelul pe sticlă, ci ca oţelul pe oţel. Suprafaţa podului părea, e drept, netedă ca sticla udă, dar caii păşeau siguri, fără să alunece.
Nynaeve se sili să-i urmeze, dar, de la primul pas, se simţi cuprinsă de teama că toată construcţia stătea să se prăbuşească sub ei. „Dacă dantela ar fi făcută din sticlă, se gândi ea, aşa ar arăta.”
Numai când se apropiară de capătul celălalt, ea simţi mirosul de smoală arsă care se răspândea în aer. Într-o clipă, văzu şi ce se întâmpla.
De jur împrejurul pieţei aflate la piciorul podului se aflau grămezi de scânduri înnegrite, din care încă se mai înălţau pale de fum, pe locurile în care altădată fuseseră case – cu totul, vreo jumătate de duzină. Pe străzi patrulau bărbaţi în uniforme roşii, care nu li se potriveau, şi armuri ponosite. Cu toţii mergeau repede, ca şi cum s-ar fi temut să găsească ceva, şi priveau peste umăr în timp ce păşeau. Orăşenii – puţinii care îndrăzniseră să iasă – mergeau aproape alergând, cu umerii lăsaţi în jos, ca şi cum i-ar fi urmărit ceva.
Lan avea o înfăţişare sumbră – iar oamenii se ţineau la distanţă de ei, chiar şi soldaţii. Străjerul adulmecă aerul şi se strâmbă, mârâind ceva cu voce scăzută. Nici nu era de mirare, se gândi Nynaeve, de vreme ce mirosul de ars era atât de puternic.
— Roata ţese cum îi este voia, murmură Moiraine. Nimeni nu poate înţelege Pânza, până ce nu-i ţesută.
În clipa următoare, ea coborâse deja din şaua lui Aldieb şi începuse să discute cu oamenii. Nu punea întrebări, ci încerca să-i consoleze şi, spre mirarea lui Nynaeve, părea sinceră. Oamenii care se fereau de Lan, gata să o ia la fugă din faţa oricărui străin, se opreau să-i vorbească lui Moiraine. Păreau şi ei uimiţi de ce făceau, dar ajungeau să-şi deschidă, oarecum, sufletul, văzând privirea limpede a femeii şi auzindu-i glasul mângâietor. Ochii ei păreau să împărtăşească durerea celorlalţi, să resimtă tulburarea lor, iar astfel limbile se dezlegau.
Cu toate acestea, ei minţeau în continuare. Cei mai mulţi. Unii negau că ar fi fost vreun necaz. Nu, nu fusese nimic. Moiraine pomeni de clădirile arse de jur împrejurul pieţei. Totul era bine, insistară ei, privind dincolo de ceea ce nu voiau să vadă.
Un individ gras le vorbea cu o însufleţire goală, dar obrazul îi zvâcnea la fiecare zgomot. Cu un rânjet care i se tot ştergea de pe chip, pretinse că o lampă răsturnată stârnise un foc care se întinsese din pricina vântului, înainte să se poată face ceva. Dintr-o privire, Nynaeve văzu că acele clădiri arse nu se aflau unele lângă altele.
Poveştile erau aproape la fel de multe ca oamenii care le spuneau. Câteva femei îşi coborâră vocile de parcă ar fi complotat. Adevărul adevărat, spuseră ele, era că undeva, în oraş, se afla un bărbat care folosea Puterea după cum îl tăia capul. Era momentul să vină femeile Aes Sedai; nu mai era vreme de pierdut, după cât credeau ele, orice ar fi spus bărbaţii despre Tar Valon. Să vină cele din Ajah Roşie ca să pună lucrurile la punct.