Un bărbat pretindea că fusese vorba despre un atac de-al bandiţilor, iar altul vorbea despre o răscoală de-a Iscoadelor Celui Întunecat.
— Cei care merg să-l vadă pe falsul Dragon, ştiu Domniile Voastre, se plânse el, cu chipul posomorât. Sunt peste tot. Cu toţii Iscoade ale Celui Întunecat.
Iar alţii vorbeau de nişte necazuri – fără să precizeze despre ce era vorba – pricinuite de nişte oameni veniţi în josul râului, cu o barcă.
— Le-am arătat noi, murmură un bărbat tras la faţă, frecându-şi nervos mâinile. Soiul ăsta de lucruri trebuie să rămână acolo, la Hotare, unde-i e locul. Am mers la docuri şi…
Se întrerupse atât de brusc, încât dinţii îi clănţăniră. Fără vreo altă vorbă, se îndepărtă grăbit de ei, uitându-se peste umăr, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l urmărească.
Barca scăpase nevătămată – reuşiră, în cele din urmă, să afle măcar atâta lucru de la ceilalţi – pentru că-şi tăiase frânghiile cu care se ancorase şi plecase pe râu. Se întâmplase chiar cu o zi înainte, pe când pe chei se aduna o mulţime furioasă. Nynaeve se întrebă dacă Egwene şi băieţii fuseseră la bord. O femeie le spuse că printre marinari se afla şi un Menestrel. Dacă fusese cumva Thom Merrilin…
Încercă să o convingă pe Moiraine că era posibil ca unii dintre cei din Emond’s Field să fi fugit cu barca. Femeia Aes Sedai o ascultă răbdătoare, încuviinţând din cap, până ce termină.
— Poate, rosti apoi Moiraine, deşi părea neîncrezătoare.
În piaţă se afla un han, încă în picioare; sala mare era împărţită în două de un perete care se ridica până la înălţimea umărului. Moiraine se opri după ce intră, pipăind văzduhul cu mâna. Simţi ceva ce o făcu să zâmbească, dar nu le spuse nimic.
Mâncară în linişte; nu numai ei tăceau, ci toţi cei aflaţi în sală. Puţinii oameni care mâncau acolo îşi îndreptau atenţia numai către ceea ce se afla în farfurie, cufundaţi în propriile gânduri. Hangiul, care ştergea mesele cu un colţ al şorţului, mormăia pentru sine fără încetare, dar şi fără să ridice vreo clipă glasul. Nynaeve se gândi că nu putea fi prea plăcut să rămână peste noapte în acel loc; teama se simţea până şi în aer.
Tocmai când îşi dădură la o parte farfuriile, pe care le curăţaseră cu bucăţi de pâine, unul dintre soldaţii în uniforme roşii apăru în prag. Arăta strălucitor, se gândi Nynaeve, cu coiful său ascuţit şi platoşa lustruită, până ce se opri chiar după uşă, cu o mână pe mânerul sabiei şi luându-şi o înfăţişare dură, potrivindu-şi apoi gulerul prea strâmt, în jurul gâtului, cu un deget. Îi aminti de Cenn Buie, atunci când încerca să se poarte ca un adevărat membru al Sfatului Satului.
Lan îi aruncă o privire şi pufni dispreţuitor:
— Garda oraşului. De niciun folos.
Soldatul arunca o privire în încăpere, zăbovind cu ochii asupra lor. Şovăi, apoi trase aer adânc în piept şi veni grabnic spre ei, tropăind din picioare, ca să-i întrebe cine erau, ce treabă aveau în Whitebridge şi cât aveau de gând să rămână.
— Plecăm de îndată ce-mi termin berea, răspunse Lan, care mai bău o înghiţitura lungă înainte să ridice privirea către celălalt. Fie ca Lumina să se reverse asupra bunei regine Morgase.
Bărbatul în uniforma roşie deschise gura, apoi se uită mai adânc în ochii lui Lan şi făcu un pas înapoi, dar îşi regăsi pe dată cumpătul, după ce îi aruncase o privire lui Moiraine şi ei înşişi. O clipă, Nynaeve avu impresia că avea de gând să facă vreo prostie, ca nu cumva să pară laş în faţa a două femei. Din experienţa ei, bărbaţii făceau adesea prostii dintr-astea. Dar în Whitebridge se întâmplaseră prea multe; din tainiţele minţilor oamenilor ieşise la iveală prea multă nesiguranţă. Soldatul se uită din nou la Lan şi se răzgândi iarăşi. Chipul grav al Străjerului era lipsit de expresie, dar mai erau şi ochii aceia albaştri şi reci. Atât de reci.
Până la urmă, soldatul se hotărî asupra unui gest scurt de încuviinţare.
— Păi, aşa să faceţi. În ultimele zile, pe aici au fost prea mulţi străini. Nu-i bine pentru pacea Reginei.
Întorcându-se pe călcâie, el se îndepărtă, tropăind ca şi la venire, iar pe drum îşi exersa privirea neînduplecată. Niciunul dintre localnicii aflaţi în han nu păru să observe.
— Unde mergem? îl întreba Nynaeve pe Străjer; atmosfera dinăuntru era atât de apăsătoare, încât o făcu să coboare glasul, dar avu grijă să nu pară nesigură pe sine. Pe urmele bărcii?
Lan privi spre Moiraine, care clătină uşor din cap şi prinse a vorbi.
— Întâi trebuie să-l găsesc pe cel de care sunt sigură, iar pe moment el se află undeva la miazănoapte faţă de noi. Oricum, cred că nici ceilalţi doi nu au plecat cu barca.
Pe buzele ei flutura un zâmbet scurt, mulţumit.
— Au fost aici, în încăperea asta, poate chiar ieri, în orice caz nu mai devreme de alaltăieri. Erau înfricoşaţi, dar au plecat vii. Urma nu ar fi dăinuit fără o asemenea emoţie puternică.
— Dar care dintre ei? întrebă Nynaeve, aplecându-se concentrată peste masă. Ştii?
Femeia Aes Sedai clătină uşor, foarte uşor, din cap, iar Nynaeve se aşeză la loc.
— Dacă sunt numai cu o zi sau două în faţa noastră, de ce nu plecăm întâi după ei?
— Ştiu că au fost aici, îşi întări Moiraine spusele, cu glasul ei exasperant de liniştit, dar dincolo de asta nu pot să-mi dau seama dacă au plecat spre răsărit, spre miazănoapte sau spre miazăzi. Cred că au fost îndeajuns de deştepţi încât s-o ia spre răsărit, către Caemlyn, dar nu ştiu sigur şi, de vreme ce le lipsesc peceţile, nici n-o să pot afla decât dacă m-apropii cam la jumătate de milă. În două zile, ei puteau străbate douăzeci sau chiar patruzeci de mile în orice direcţie, dacă erau înfricoşaţi de ceva. Iar când au plecat de aici, sigur erau speriaţi.
— Dar…
— Meştereasă, oricât de speriaţi erau, oriunde ar fi plecat, până la urmă îşi vor aminti de Caemlyn, iar acolo am să-i regăsesc. Dar mai întâi am să-l ajut pe cel pe care-l pot găsi pe loc.
Nynaeve deschise din nou gura, dar Lan o întrerupse liniştit.
— Aveau şi motive să le fie frică, începu el, privind în jur şi coborând vocea. Pe aici a fost şi un Jumate-Om. Îi simt mirosul peste tot, adăugă strâmbându-se, aşa cum făcuse în piaţă.
Moiraine oftă.
— Am să-mi păstrez speranţa până ce ştiu că s-a spulberat. Refuz să cred că Cel Întunecat poate câştiga atât de uşor. Am să-i găsesc pe toţi trei vii şi nevătămaţi. Trebuie s-o cred.
— Şi eu vreau să-i găsesc pe băieţi, mărturisi Nynaeve, dar cum rămâne cu Egwene? Nici măcar nu pomeniţi de ea, iar când întreb eu, nu mă bagă nimeni în seamă. Credeam că voiai s-o duci în… adăugă ea, aruncând o privire spre celelalte mese şi continuând cu voce joasă… în Tar Valon.
Femeia Aes Sedai rămase o clipă cu ochii aţintiţi spre tăblia mesei, apoi se uită la Nynaeve; când o văzu, aceasta tresări din pricina fulgerului de mânie care părea că-i face ochii să strălucească. Apoi însă, se încordă şi ea, mâniindu-se din ce în ce mai tare, dar, înainte să apuce să rostească vreun cuvânt, femeia Aes Sedai spuse, cu răceală:
— Sper s-o găsesc şi pe Egwene în viaţă şi nevătămată. Nu renunţ aşa uşor la tinerele atât de înzestrate, după ce le-am găsit. Dar va fi după voia Roţii.
Nynaeve simţi un gol în stomac. „Oi fi şi eu una dintre tinerele la care nu renunţi? Mai vedem noi, Aes Sedai. Arde-te-ar Lumina, mai vedem noi!”