Terminară masa în tăcere şi tot în tăcere plecară pe poartă, apucând-o pe drumul spre Caemlyn. Ochii lui Moiraine cercetau orizontul către miazănoapte şi spre răsărit. În spatele lor, oraşul Whitebridge, învăluit în fum, se ghemuia sub povara groazei.
29
Ochii fără milă
Elyas mergea grăbit prin ţinutul acoperit cu iarbă veştejită, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul petrecut în compania Pribegilor, gonind aşa de tare spre miazăzi, încât până şi Bela era fericită să se oprească la căderea întunericului. Totuşi, în ciuda iuţelii, era cu mai luare aminte decât înainte. Noaptea făceau focul numai dacă găseau lemne uscate pe jos. Nu-i lăsă să rupă nici o rămurică din vreun copac din apropiere. Focurile pe care le făcea erau mici şi întotdeauna ascunse într-o groapă atent săpată într-un loc de unde scosese o bucată de pământ. De îndată ce masa era gata, îngropa cărbunii şi punea la loc bucata de pământ. Înainte să pornească din nou la drum în lumina tulbure a zorilor, cerceta tabăra palmă cu palmă, ca să fie sigur că nu lăsau nici o urmă a trecerii lor pe acolo. Ba chiar ridica pietrele răsturnate şi îndrepta buruienile aplecate. Făcea toate astea foarte repede, niciodată nu îi lua mai mult de câteva minute, dar nu plecau până nu era mulţumit.
Perrin nu credea că toate măsurile astea de prevedere erau bune la ceva împotriva viselor, dar când începu să se gândească la ce-ar putea fi bune, îşi dori să fie vorba doar de vise. Prima dată, Egwene întrebă neliniştită dacă se întorseseră trolocii, dar Elyas se mărgini să scuture din cap şi îi îndemnă să meargă mai departe. Perrin nu spuse nimic. Ştia că nu sunt troloci prin apropiere; lupii miroseau doar iarbă, copaci şi animale mici. Nu teama de troloci îl mâna pe Elyas înainte, ci altceva, de care nici măcar el nu era sigur. Lupii nu ştiau ce este, dar simţeau prudenţa lui Elyas şi începură să cerceteze drumul ca şi cum primejdia ar fi fost pe urmele lor sau i-ar fi aşteptat la cotitură.
Ţinutul se umplu de creste lungi şi vălurite, prea joase ca să poată fi numite dealuri, care se ridicau în calea lor. Un covor de iarbă tare, uscată de frigul iernii şi năpădită de buruieni, se întindea în faţa lor, încreţită de vântul de la răsărit care bătea nestingherit. Crângurile se împuţinară. Soarele se ridica pe cer fără tragere de inimă şi fără căldură.
Elyas încerca să urmeze cât mai îndeaproape hotarele ţinutului, strecurându-se printre creste şi ferindu-se să urce în vârful lor. Vorbea rar, iar când vorbea…
— Ştiţi cât timp ne va lua asta, să ocolim aşa fiecare nenorocit de deluşor? Sânge şi cenuşă! O să se facă vară până o să scap de voi. Nu, nu putem merge drept. De câte ori trebuie să vă spun? Aveţi habar cât de descoperiţi suntem pe creste într-un ţinut ca ăsta? Arde-m-ar, mergem înainte, apoi dăm înapoi. Mergem şerpuind. Aş umbla mai repede cu picioarele legate. Hei, aveţi să gând să vă holbaţi la mine sau să vă mişcaţi?
Perrin schimbă o privire cu Egwene. Fata scoase limba în spatele lui Elyas. Niciunul nu spuse nimic. Singura dată când Egwene protestase, zicând că Elyas era cel care voia să ocolească dealurile şi că nu era vina lor, îi ţinuse o lecţie despre cum se aud zgomotele, dar bombănind aşa de tare, încât îl auzeai de la o milă. Îi ţinu lecţia peste umăr, fără măcar să încetinească.
Fie că vorbea, fie că nu, ochii lui Elyas scrutau în jur, uneori privind ţintă într-un loc, ca şi cum ar mai fi fost ceva de văzut în afară de aceeaşi iarbă groasă de sub picioarele lor. Dacă totuşi vedea ceva, nici Perrin, nici lupii nu-şi dădeau seama ce anume. Avea din ce în ce mai multe cute pe frunte, dar nu voia să explice din ce pricină, nici de ce trebuia să se grăbească, nici cine credea că e pe urmele lor.
Câteodată dădeau peste o creastă mai lunga, care se întindea mile întregi spre răsărit şi spre apus. Chiar şi Elyas era de acord că, dacă ar fi ocolit-o, s-ar fi îndepărtat prea mult. Cu toate acestea, nu le îngăduia să o traverseze pur şi simplu. Îi lăsă la marginea povârnişului şi se furişă până sus, târându-se pe burtă, uitându-se iscoditor de partea cealaltă, ca şi cum lupii nu ar fi cercetat locul cu doar câteva minute mai înainte. Stând acolo, la piciorul crestei, minutele li se păreau ceasuri, iar faptul că nu ştiau ce se petrece îi chinuia. Egwene îşi muşca buzele şi îşi trecea absentă degetele printre mărgelele pe care i le dăduse Aram. Perrin aştepta, răbdător. Stomacul i se făcea ghem, dar reuşea să nu lase să i se citească nimic pe chip, reuşea să îşi ţină ascunsă tulburarea.
„Lupii ne vor da de veste dacă e vreo primejdie. Ar fi minunat dacă ar pleca, dacă ar dispărea pur şi simplu, dar în clipa asta… în clipa asta, ne-ar da de veste. Ce caută oare? Ce?”
După o îndelungă cercetare cu privirea de partea cealaltă a crestei, Elyas îi îmboldea întotdeauna să-l urmeze. De fiecare dată drumul era liber – până data următoare când dădeau peste o creastă care nu putea fi ocolită. A treia oară când se întâmplă asta, stomacul lui Perrin se revoltă. Un gust neplăcut îi ajunse în gură şi îşi dădu seama că, dacă trebuia să aştepte chiar şi numai cinci minute, avea să verse.
— Eu…
Înghiţi în sec.
— Vin şi eu.
— Lasă-te în jos, fu tot ce îi porunci Elyas.
De îndată ce rosti aceste vorbe, Egwene sări jos de pe Bela. Bărbatul înveşmântat în blană îşi împinse tichia pe ochi şi se uita la ea pe sub sprâncene.
— Vrei s-o convingi şi pe iapă să se târască? se răsti cu asprime.
Egwene încercă să spună ceva, dar nu izbuti. În cele din urmă ridică din umeri, iar Elyas se îndepărtă fără niciun cuvânt şi începu să urce panta domoală. Perrin se repezi după el.
Cu mult înainte să ajungă în vârf, Elyas se lăsă în jos, şi o clipă mai târziu se lungi pe pământ şi merse mai departe târâş. Perrin se lăsă şi el pe burtă.
Când ajunse sus, Elyas îşi scoase tichia şi de-abia apoi îşi înălţă capul, încet de tot. Perrin cătă printr-un smoc de buruieni ţepoase, dar nu văzu în faţă decât aceeaşi câmpie vălurită care se întindea şi în spatele lor. De partea cealaltă, povârnişul era golaş, deşi un pâlc de copaci de vreo sută de paşi lăţime creştea într-o adâncitură la vreo jumătate de milă mai jos de creastă. Lupii umblaseră deja pe acolo şi nu adulmecaseră nici o urmă de troloci sau de Myrddraali.
Din câte vedea Perrin, înspre răsărit şi înspre apus, ţinutul era la fel, acoperit cu iarbă şi presărat ici şi colo cu tufişuri. Nu mişca nimic. Lupii erau la mai bine de o milă în faţă şi nu se vedeau; de la o asemenea depărtare aproape că nu le simţea prezenţa. Nu văzuseră nimic când trecuseră pe aici. „Ce caută? Nu e nimic aici.”
— Ne pierdem vremea, hotărî el şi dădu să se ridice în picioare. Un cârd de corbi ţâşni din pâlcul de copaci de la picioarele lor, cincizeci, o sută de păsări negre rotindu-se în văzduh. Rămase ghemuit în timp ce ei zburau în cerc deasupra copacilor. „Ochii Celui Întunecat. Oare m-au văzut?” Sudoarea îi curgea pe faţă.
Ca şi cum acelaşi gând s-ar fi ivit deodată în o sută de minţi, toţi corbii se năpustiră în aceeaşi direcţie. Spre miazăzi. Cârdul dispăru deasupra crestei următoare, deja coborând. La răsărit, alţi corbi se revărsară dintr-un tufiş. Pata neagră se roti de două ori şi se îndreptă spre miazăzi.
Tremurând, Perrin se lăsă încet la pământ. Încercă să spună ceva, dar gura îi era uscată. După o vreme, reuşi să îngaime câteva cuvinte.
— De asta ţi-era teamă? De ce n-ai spus nimic? De ce nu i-au văzut lupii?
— Lupii nu prea se uită în copaci, mormăi Elyas. Şi nu, nu asta căutam. Ţi-am mai zis, nu ştiu ce… Departe, spre apus, un alt nor negru se ridică dintr-un alt pâlc de copaci şi porni spre miazăzi. Erau prea departe ca să desluşească fiecare pasăre în parte. Slavă Luminii, nu sunt mulţi. Nu ştiu. Chiar şi după…