Se întoarse ca să privească în urmă, pe unde veniseră. Perrin înghiţi în sec. Chiar şi după vis, asta voise Elyas să spună.
— Nu sunt mulţi? se miră el. Acasă nu vezi atâţia corbi într-un an.
Elyas dădu din cap.
— În ţinuturile de la Hotar am văzut cârduri de câte o mie de corbi. Nu prea des, ce-i drept – pe acolo oamenii care omoară corbi sunt răsplătiţi –, dar s-a întâmplat şi asta. Încă se mai uita spre miazăzi. Ssst!
Perrin simţi şi el strădania lui Elyas de a transmite un mesaj lupilor din depărtare. Elyas voia ca Grialba şi însoţitorii ei să nu mai meargă înainte, să se grăbească să se întoarcă şi să cerceteze drumul pe care veniseră. Chipul lui deja scofâlcit se încordă şi se subţie şi mai tare din pricina efortului. Lupii erau aşa de departe, încât Perrin nici nu le simţea prezenţa. „Grăbiţi-vă. Aveţi grijă la ce e pe cer. Grăbiţi-vă.”
Perrin auzi slab răspunsul care sosea dinspre miazăzi. „Venim.” O imagine îi apăru în minte – lupii care alergau, cu boturile în vânt, alergau ca şi cum ar fi fost alungaţi de foc, alergau şi tot alergau – şi dispăru într-o clipită.
Elyas se prăbuşi la pământ şi trase adânc aer în piept. Încruntându-se, se uită scrutător peste marginea crestei, apoi din nou înspre miazănoapte, şi mormăi ceva în barbă.
— Crezi că sunt corbi în urma noastră? întrebă Perrin.
— S-ar putea, răspunse Elyas pe un ton evaziv. Uneori fac asta. Ştiu un loc, dacă o să putem ajunge acolo până se lasă întunericul. Oricum, trebuie să continuăm să mergem cât timp mai e lumină, chiar dacă nu ajungem acolo, dar nu putem umbla aşa repede cum aş vrea. Nu ne putem permite să ne apropiem prea mult de corbii din faţa noastră. Dar dacă sunt corbi şi în urmă…
— De ce până la lăsarea întunericului? întrebă Perrin. Ce loc? Undeva unde o să fim la adăpost de corbi?
— La adăpost de corbi, vorbi Elyas, dar prea mulţi oameni ştiu… Corbii se aciuează în copaci noaptea. Nu trebuie să ne facem griji că ne-ar putea găsi în întuneric. Facă Lumina să nu avem decât grija corbilor. Mai aruncă o privire peste creastă, apoi se ridică şi îi făcu semn lui Egwene să urce împreună cu Bela. Dar mai e mult până să fie noapte. Trebuie să plecăm.
Porni în josul pantei, alergând şi târşâindu-şi picioarele, dând să cadă la fiecare pas.
— Mişcaţi-vă, ardă-v-ar focul!
Perrin o luă după el, mai fugind, mai lăsându-se să alunece.
Egwene ajunse în vârf, cu Bela la pas. Când îi văzu, pe faţă i se citi uşurarea.
— Când aţi dispărut aşa, am crezut… Ce s-a întâmplat?
Perrin continuă să alerge până când fata îl prinse din urmă.
Îi povesti despre corbi şi despre adăpostul despre care vorbea Elyas, dar cam dezlânat. După ce exclamă, cu glasul sugrumat, „Corbi!”, Egwene îl tot întrerupse, punându-i întrebări la care, de cele mai multe ori, nu putea răspunde. Ajunseră la următoarea creastă, şi el tot nu terminase de povestit.
În mod obişnuit – dacă era ceva obişnuit la călătoria asta –, ar fi ocolit-o şi nu ar fi trecut peste ea, dar Elyas stărui totuşi să cerceteze ce era în faţă.
— Vrei să te trezeşti în mijlocul lor, băiete? remarcă el acru.
Egwene se uită la creastă, umezindu-şi buzele, ca şi cum ar fi vrut şi să meargă cu Elyas, şi să rămână pe loc. Elyas era singurul care nu şovăia.
Perrin se întrebă dacă nu cumva corbii se întorceau pe unde veniseră. Ar fi fost ceva să ajungă în vârf în acelaşi timp cu un cârd de corbi.
Ajuns în vârf, îşi ridică puţin capul, cât să vadă peste margine, şi răsuflă uşurat când nu zări decât un pâlc de copaci spre apus. Nu se vedea niciun corb. Dintr-odată, o vulpe ţâşni dintre copaci, fugind să rupă pământul. Corbii se repeziră în urma ei. Fâlfâitul aripilor aproape că făcu vulpea să se tânguie. Un vârtej întunecat cobora şi se rotea în jurul ei. Vulpea încercă să-i muşte, dar ei se repezeau la ea şi se îndepărtau nevătămaţi, cu ciocurile negre lucindu-le umede. Vulpea se întoarse înspre copaci, încercând să se ascundă în vizuină. Acum fugea anevoie, cu capul în jos, cu blana murdara de sânge, iar corbii dădeau din aripi în jurul ei, şi erau din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai mulţi, până când, în cele din urmă, vulpea fu acoperită cu totul. Corbii se ridicară tot aşa de brusc pe cât coborâseră, se rotiră deasupra copacilor şi dispărură spre miazăzi. Din vulpe nu mai rămăsese decât o grămăjoară de blană sfâşiată.
Perrin înghiţi în sec. „Lumină. Ne-ar putea face şi nouă la fel. O suta de corbi. Ne-ar putea…”
— Mişcaţi-vă, mârâi Elyas, sărind în picioare. Îi făcu semn lui Egwene să se apropie şi, fără să mai aştepte, porni grăbit spre copaci. Mişcaţi-vă, ardă-v-ar focul! le strigă el peste umăr. Mişcaţi-vă!
Egwene trecu în galop peste creastă şi îi ajunse din urmă jos. Nu mai era vreme de explicaţii, dar observă imediat vulpea. Se îngălbeni pe loc.
Elyas ajunse la pâlcul de copaci şi se întoarse acolo, la marginea crângului, făcându-le semne furioase să se grăbească. Perrin încercă să fugă mai repede şi se împiedică, întinse mâinile şi de-abia izbuti să nu se lovească cu capul de pământ. „Sânge şi cenuşă! Nu pot să fug mai repede de atât!”
Un corb răzleţ ieşi din crâng. Veni înspre ei, scoase un ţipat, apoi se îndreptă spre miazăzi. Deşi ştia că e prea târziu, Perrin bâjbâi după praştia de la brâu. Tot mai încerca să scoată o piatră din buzunar, când corbul se opri brusc în zbor şi se prăbuşi la pământ. Rămase cu gura căscată, după care văzu praştia din mâna lui Egwene. Fata îi zâmbi şovăitor.
— Nu mai staţi acolo să vă număraţi degetele, strigă Elyas.
Perrin tresări şi se repezi înspre copaci, apoi se feri din drum ca să nu fie călcat în picioare de Egwene şi de Bela.
Departe, spre apus, aproape ascuns vederii, se ridică în aer ceva ce semăna cu o pâclă întunecată. Perrin simţi cum lupii mergeau în acea direcţie, îndreptându-se spre miazănoapte. Îi simţi văzând corbii, în stânga şi în dreapta, fără să încetinească. Pâcla întunecată se întoarse spre miazănoapte ca şi cum ar fi urmărit lupii, apoi se opri pe neaşteptate şi coti spre miazăzi.
— Crezi că ne-au văzut? întrebă Egwene. Eram deja printre copaci, nu-i aşa? De la distanţa asta nu ne puteau vedea. Puteau? Nu de aşa de departe.
— Noi i-am văzut de la distanţa asta, i-o întoarse Elyas sec.
Perrin se foi, neliniştit, iar Egwene trase aer în piept, speriată.
— Dacă ne-ar fi văzut, mormăi Elyas în continuare, s-ar fi repezit la noi, aşa cum s-a întâmplat cu vulpea. Folosiţi-vă mintea, dacă vreţi să rămâneţi în viaţă. Frica o să vă ucidă dacă nu învăţaţi s-o ţineţi în frâu. Privirea lui pătrunzătoare se opri o clipă asupra fiecăruia din ei. În cele din urmă dădu din cap, în semn de încuviinţare. Acum au plecat, şi ar trebui să plecăm şi noi. Ţineţi praştiile la îndemână. S-ar putea să mai avem nevoie de ele.
Ieşiră din pâlcul de copaci, şi Elyas îi îndemnă s-o ia la apus de drumul pe care merseseră până atunci. Perrin respira anevoie; părea că o apucă pe urma ultimilor corbi pe care îi văzuseră. Elyas mergea neobosit şi nu le mai rămânea decât să se supună. La urma urmelor, Elyas ştia un adăpost. Undeva. Aşa zicea.
Fugeau până la dealul următor, aşteptau până plecau corbii, apoi fugeau din nou, aşteptau, fugeau iar. Şi felul în care merseseră până atunci fusese destul de obositor, dar acum începură cu toţii, mai puţin Elyas, să se simtă istoviţi de fuga asta în salturi. Perrin simţea o greutate pe piept şi trăgea cu nesaţ aer în plămâni ori de câte ori avea câteva minute la dispoziţie să stea întins pe vârful dealului, lăsându-l pe Elyas să se ocupe de cercetarea drumului. Bela stătea cu capul în jos şi cu nările fremătând de fiecare dată când se opreau. Frica îi făcea să înainteze, dar Perrin nu ştia dacă o ţineau sau nu în frâu. Ar fi vrut doar ca lupii să le spună ce era în spatele lor, dacă era ceva, indiferent ce ar fi fost.