În faţă erau mai mulţi corbi decât şi-ar fi dorit Perrin să vadă vreodată. Păsări negre se ridicau din dreapta şi din stânga şi se îndreptau spre miazăzi. De zece ori ajunseră în ascunzătoarea unui crâng sau în adăpostul sărăcăcios oferit de vreun povârniş doar cu câteva clipe înainte ca păsările să acopere cerul. Odată, pe când soarele începea să coboare spre asfinţit, rămaseră sub cerul liber, încremeniţi ca nişte statui, la o jumătate de mila depărtare de cel mai apropiat sălaş, în timp ce o sută de Iscoade ale Celui Întunecat se împrăştiau spre răsărit. În ciuda vântului, sudoarea continuă să lucească pe chipul lui Perrin chiar şi când din ultima siluetă neagră nu mai rămase decât un punct, care se mistui şi el. Pierdu numărul corbilor rătăciţi pe care îi doborâseră cu praştia.
Pe drumul pe unde trecuseră şi corbii, vedea destule motive care să-i îndreptăţească teama. Se holbase, fascinat şi îngreţoşat deopotrivă, la un iepure care fusese făcut bucăţi. Capul fără ochi stătea drept, în timp ce restul bucăţilor – picioare, măruntaie – zăceau împrăştiate în jurul lui. Văzuse şi păsări din care nu mai rămăseseră decât nişte grămăjoare informe de pene. Şi încă două vulpi.
Îşi aminti de ceva ce spusese Lan. Plăcerea tuturor creaturilor Celui Întunecat de a ucide. Puterea Celui Întunecat înseamnă moarte. Şi dacă au să-i găsească corbii? Ochi nemiloşi strălucind ca nişte mărgele negre. Ciocuri ucigaşe rotindu-se în jurul lor. Ciocuri ascuţite ca nişte ace care sorb sângele. O sută. „Sau pot chema şi pe alţii? Poate vin toţi pe urmele noastre?” O imagine dezgustătoare îi apăru în minte. Un morman de corbi, înalt cât un deal, agitându-se ca nişte viermi, ciorovăindu-se pentru câteva fâşii însângerate.
Deodată imaginea fu alungată de altele, fiecare apărându-i limpede în minte o clipă, apoi învârtejindu-se şi preschimbându-se în alta. Lupii găsiseră corbi înspre miazănoapte. Păsări ameninţătoare coborau şi se roteau şi coborau din nou, la fiecare coborâre sorbind sânge cu ciocurile. Lupii mârâiau, se fereau din calea lor şi săreau, răsucindu-se în aer, încercând să-i apuce cu fălcile. Perrin simţea necontenit gustul penelor şi cel scârbos al corbilor striviţi de vii, simţea durerea de la tăieturile care îi brăzdau trupul, ştia, cu o disperare care nu izbutea niciodată să îl facă să renunţe, că toate strădaniile lui nu sunt îndeajuns. Pe neaşteptate, corbii se îndepărtară, rotindu-se o ultimă dată pe deasupra lupilor, scoţând ţipete furioase. Un fâlfâit de aripi negre, şi deja nu mai erau acolo; doar câteva pene negre pluteau deasupra morţilor. Vântaduc îşi linse piciorul stâng din faţă, unde fusese înţepat. Era ceva în neregulă cu unul din ochii lui Sarsar. Nebăgând în seamă propria suferinţa, Grialba îi strânse laolaltă şi, în pofida durerii, porniră să alerge în direcţia în care o luaseră corbii. Blana le era năclăită de sânge. „Venim. Primejdia vine înaintea noastră.” Umblând cu paşi repezi şi împleticiţi, Perrin schimbă o privire cu Elyas. Ochii galbeni ai bărbatului erau lipsiţi de orice expresie. Dar ştia. Nu spuse nimic, se uită doar la Perrin şi aşteptă, fără să încetinească pasul.
„Aşteaptă. Aşteaptă să recunosc că simt lupii.”
— Corbi, şopti Perrin cu vocea întretăiată. În spatele nostru.
— Avea dreptate, murmură Egwene. Poţi vorbi cu ei.
Perrin îşi simţea picioarele ca două bucăţi de fier pe doi pari de lemn, dar încercă să le facă să se mişte mai repede. Dacă ar putea să o ia înaintea privirilor lor, înaintea corbilor, înaintea lupilor, dar mai ales înaintea ochilor lui Egwene, care ştia acum cine este el cu adevărat. „Ce eşti tu? Atins de Cel Întunecat, orbi-m-ar Lumina! Blestemat!”
Gâtul îi ardea, cum nu îi arsese nici pe vremea când lucra la fierăria lui jupân Luhhan, în fum şi căldură. Se poticni şi se ţinu de scara calului până când fata se dădu jos şi îl împinse în şa, în ciuda protestelor sale că putea merge mai departe. Însă, peste puţin timp, ea însăşi se ţinea de scară în timp ce alerga, cu mâna cealaltă ţinându-şi fustele şi, puţin după aceea, Perrin descălecă, cu genunchii încă tremurând. Trebui să o ia în braţe ca să o aşeze în locul lui în şa, dar Egwene era prea ostenită ca să se mai împotrivească.
Elyas refuza să domolească pasul. Îi îmboldea, îi lua peste picior şi îi ţinea aşa de aproape de corbii care îi căutau spre miazăzi, încât lui Perrin i se părea că ar fi fost îndeajuns ca vreo pasăre să se uite în urmă.
— Mergeţi mai repede, arde-v-ar focul! Credeţi că, dacă ne prind, o să aveţi altă soartă decât vulpea aia? Cea cu măruntaiele puse pe cap?
Egwene se aplecă în şa şi vărsă.
— Ştiam că o să vă aduceţi aminte. Mergeţi încă puţin. Atât. Încă puţin. Arde-v-ar focul, credeam că tinerii de la ferme sunt rezistenţi. Muncesc toată ziua şi dănţuiesc toată noaptea. Mi se pare că mai degrabă dorm toată ziua şi toată noaptea. Mişcaţi-vă nenorocitele alea de picioare!
Începeau să coboare un deal de îndată ce ultimul corb dispărea dincolo de dealul din faţă şi coborau în timp ce ultimii din cârd încă mai fâlfâiau din aripi deasupra vârfului. „O pasăre care să se uite înapoi.” Corbii cercetau la răsărit şi la apus, în timp ce ei se repezeau să traverseze spaţiile deschise dintre dealuri. „E destul să se uite o pasăre.”
Corbii din spate se apropiau cu repeziciune. Grialba şi ceilalţi lupi îşi croiau drum pe lângă ei şi mergeau tot înainte, fără ca măcar să se oprească să-şi lingă rănile, dar învăţaseră că trebuie să aibă grijă la ce se afla pe cer. „Cât de aproape? Cât mai durează?” Lupii nu aveau noţiunea timpului aşa cum o au oamenii, nu vedeau de ce ziua ar trebui împărţită în ceasuri. Le erau suficiente anotimpurile, lumina şi întunericul. Nu era nevoie de mai mult. În cele din urmă, Perrin izbuti să vadă unde va fi soarele când corbii din spatele lor îi vor ajunge din urmă. Se uită peste umăr la soarele care apunea şi încercă să îşi umezească buzele cu limba uscată. Corbii vor fi deasupra lor peste un ceas, poate chiar mai puţin. Un ceas, şi mai erau două ceasuri bune până la apusul soarelui, cel puţin două până va fi complet beznă.
„O să murim odată cu soarele care apune”, îşi spuse el, împiedicându-se în timp ce fugea. Măcelăriţi precum vulpea. Duse mâna la secure, apoi la praştie. Asta îi va fi mai de ajutor. Însă nu îndeajuns. Nu şi împotriva a o sută de corbi, o sută de ţinte năpustindu-se spre el, o sută de ciocuri ascuţite.
— E rândul tău să călăreşti, îngăimă Egwene istovită.
— Mai încolo puţin, răspunse el gâfâind. Încă mai pot merge mile întregi.
Egwene încuviinţă şi rămase în şa. „E obosită. Să îi spun? Sau să o las să creadă că mai avem încă şanse să scăpăm cu viaţă? Un ceas de speranţă, chiar deşartă, sau un ceas de disperare?”
Elyas se uită din nou la el, fără să scoată un cuvânt. Pesemne că ştia, dar nu spunea nimic. Perrin o privi din nou pe Egwene şi clipi ca să-şi alunge lacrimile. Puse mâna pe secure şi se întrebă dacă ar avea curajul. În ultimele clipe, când corbii ar coborî asupra lor, când toate speranţele se vor fi spulberat, va avea curajul să o cruţe de soarta pe care o avusese vulpea? „Lumină, întăreşte-mă!”