Corbii din faţă părură a se mistui pe neaşteptate. Perrin desluşea încă nori întunecaţi, pâcloşi, departe spre răsărit şi spre apus, dar în faţă… nimic. „Unde s-au dus? Lumină, dacă le-am luat-o înainte…”
Deodată fu străbătut de un fior, o scuturătură rece, ca şi cum ar fi sărit în apele Izvorului de Vin în miezul iernii. Îl străbătu din cap până-n picioare şi păru să îi înlăture puţin oboseala, puţin durerea din picioare şi senzaţia de arsură din plămâni. Lăsă în urmă… ceva. Nu ştia ce, doar că se simţea altfel. Se opri, împleticindu-se şi se uită în jur, speriat.
Elyas se uită la el, se uită la toţi, cu o licărire în ochi. Perrin era sigur că ştia ce se întâmplase, dar se mulţumea să îi privească.
Egwene trase de hăţuri şi se uită împrejur, şovăitoare, pe jumătate mirată, pe jumătate temătoare.
— E… ciudat, şopti ea. Mă simt ca şi cum aş fi pierdut ceva.
Chiar şi iapa îşi ţinea capul drept, aşteptând, cu nările fremătânde, ca şi cum ar fi simţit un miros slab de fân proaspăt cosit.
— Ce… ce a fost asta? bâigui Perrin.
Elyas izbucni în râs. Se aplecă, cu umerii tremurând, ca să-şi pună mâinile pe genunchi.
— Adăpostul, asta e. Am izbutit, neghiobilor. Niciun corb nu va trece hotarul ăsta… niciun corb care să fie ochiul Celui Întunecat, în orice caz. Trolocii ar trebui să fie împinşi încoace şi ar fi nevoie de ceva cu adevărat înspăimântător pentru ca Myrddraalul să îi mâne aici. Nici femeile Aes Sedai nu vor veni pe aici. Puterea Supremă nu serveşte la nimic aici. Nu pot ajunge la Adevăratul Izvor. Nici măcar nu îl mai simt, e ca şi cum ar fi dispărut. Asta le chinuie, le face să tremure ca un beţiv care bea de o săptămână întreagă. Suntem la adăpost.
La început, lui Perrin i se păru că ţinutul e neschimbat – aceleaşi dealuri vălurite, aceleaşi creste pe care le traversaseră toată ziua. Apoi văzu mlădiţe verzi prin iarbă; nu multe, nu foarte viguroase, dar mai multe decât văzuse prin alte părţi. Erau şi mai puţine buruieni în iarbă. Nu-şi dădea seama despre ce e vorba, dar locul ăsta avea… ceva special. Şi ceva din ceea ce spusese Elyas îi amintea de…
— Ce e aici? întrebă Egwene. Ce-i cu locul ăsta? Nu-mi place.
— Un stedding, mugi Elyas. N-ai ascultat niciodată poveştile? Fireşte, de trei mii de ani, de la Frângerea Lumii, n-a mai călcat niciun Ogier pe aici, dar steddingul îl face pe Ogier, şi Ogierul pe stedding.
— E doar o legendă, îngăimă Perrin. În poveşti, steddingurile erau întotdeauna nişte limane, locuri în care te puteai ascunde, fie de femeile Aes Sedai, fie de alte creaturi ale Părintelui Minciunii.
Elyas se îndreptă de spate; chiar dacă nu arăta tocmai odihnit, nu dădea semne că ar fi petrecut mai mult de o zi fugind.
— Haideţi. Mai bine am pătrunde mai adânc în această legendă. Corbii nu pot veni după noi, dar ne pot încă vedea dacă stăm atât de aproape de margine, şi s-ar putea să fie atât de mulţi, încât să păzească tot hotarul. Haideţi să-i lăsăm să stea la pândă de a lungul lui.
Acum că se oprise, Perrin voia să rămână pe loc; picioarele îi tremurau şi îi venea să se întindă şi să nu se mai scoale o săptămână încheiată. Înviorarea pe care o simţise nu durase decât o clipă; era din nou istovit şi îl durea tot corpul. Se căzni să facă un pas, apoi altul. Nu îi venea uşor, dar nu se dădu bătut. Egwene trase de frâie ca să o facă pe Bela să înainteze din nou. Elyas porni din nou să alerge, domolindu-şi salturile doar atunci când era limpede că tinerii nu pot ţine pasul cu el. Dar şi aşa mergea prea repede.
— De ce nu rămânem aici? îndrăzni Perrin cu vocea întretăiată. Respira pe gură şi se străduia să vorbească între două respiraţii adânci şi hârâite. Dacă e într-adevăr un stedding. Am fi în siguranţă. Fără troloci. Fără femei Aes Sedai. De ce nu rămânem aici până se termină totul? „Poate că nici lupii n-o să vină aici.”
— Şi cât o să dureze asta? Elyas îl privi peste umăr, cu o sprânceană ridicată. Ce o să mâncaţi? Iarbă, precum calul? În plus, mai sunt şi alţii care ştiu de locul ăsta şi nimic nu-i împiedică pe oameni să vină aici, chiar şi pe cei mai netrebnici dintre ei. Şi nu e decât un singur loc unde se mai găseşte încă apă.
Încruntat şi neliniştit, Elyas se roti în cerc, cercetând ţinutul. Când isprăvi, dădu din cap şi murmură ceva pentru el. Perrin simţi cum cheamă lupii. „Grăbiţi-vă. Grăbiţi-vă.”
— Trebuie să alegem râul cel mai mic, iar corbii sunt pe urmele noastre. Haideţi. Încă o milă sau două.
Perrin ar fi gemut dacă şi-ar fi îngăduit să-şi irosească suflarea.
Dealurile joase începură să fie presărate cu bolovani uriaşi, bucăţi neregulate de stâncă acoperită de muşchi, pe jumătate îngropate în pământ, unele mari cât nişte case. În jurul lor creşteau rugi, iar unele erau aproape acoperite de tufişuri. Ici şi colo, printre rugii şi tufişurile uscate, se vedea câte o mlădiţă răzleaţă, care le spunea că este cu adevărat un loc deosebit. Ce vătăma ţinutul de dincolo de hotar făcea rău şi aici, doar că rănile nu erau la fel de adânci.
În cele din urmă, izbutiră să treacă de încă un deal, la poalele căruia era un ochi de apă. Oricare dintre ei ar fi putut păşi cu uşurinţă de cealaltă parte, dar apa era limpede şi îndeajuns de curată cât să se poată vedea prin ea, ca printr-o bucată de sticlă, fundul nisipos. Chiar şi Elyas se grăbi să coboare panta.
Când ajunse lângă apă, Perrin se trânti pe pământ şi îşi vârî capul în ea. Îl scoase o clipă mai târziu, înviorat de răcoarea apei care ţâşnea din adâncurile pământului. Îşi scutură capul, iar părul lui lung împrăştie o ploaie de picături în jur. Egwene rânji şi îl împroşcă şi ea cu apă. Privirea lui Perrin deveni serioasă. Fata se încruntă şi deschise gura să spună ceva, dar el îşi vârî din nou capul în apă. „Fără întrebări. Nu acum. Fără explicaţii. Niciodată.” Însă o voce slabă îl tot necăjea. „Dar ai fi făcut-o, nu-i aşa?”
Într-un final, Elyas îi chemă şi se îndepărtară de apă.
— Toată lumea vrea să mănânce, am nevoie de o mână de ajutor.
Egwene munci veselă, râzând şi glumind pe când pregăteau masa sărăcăcioasă. Nu le mai rămăsese decât nişte brânză şi nişte carne uscată; nu avuseseră cum să vâneze. Cel puţin mai era nişte ceai. Perrin îşi făcu treaba, dar în tăcere. Simţea ochii lui Egwene aţintiţi asupra lui, vedea cum chipul îi devine din ce în ce mai îngrijorat, dar îi ocolea cât putea de mult privirea. Râsetele fetei se stinseră, glumea mai rar şi parcă sforţându-se. Elyas se uita la ei, fără să spună nimic. Din ce în ce mai mohorâţi, începură să mănânce în tăcere. La asfinţit, soarele se făcea tot mai roşu, iar umbrele lor se alungeau.
„A rămas mai puţin de un ceas până la căderea întunericului. Dacă n-ar fi fost steddingul, aţi fi fost morţi cu toţii. Ai fi salvat-o? Ai fi răpus-o, aşa cum ai doborât atâtea tufe? Tufele nu sângerează, nu-i aşa? Nici nu ţipă, nici nu te privesc în ochi întrebându-te de ce?”
Perrin trase adânc aer în piept. Simţea cum, undeva în străfundurile minţii lui, ceva îşi bătea joc de el. Ceva crud. Nu Cel Întunecat. Aproape că şi-ar fi dorit să fie el. Nu Cel Întunecat; el însuşi.
De data asta Elyas încălcase rânduiala focurilor. Nu erau copaci prin preajmă, dar rupsese crengi moarte din tufişuri şi făcuse focul lângă o stâncă uriaşă care ieşea din deal. Judecând după straturile de funingine care acopereau stânca, s-ar fi zis că fusese folosită de generaţii întregi de călători.