Partea care se vedea din stâncă avea o formă oarecum rotundă, cu o tăietură într-o parte, acolo unde muşchiul, acum veştejit, acoperea suprafaţa neregulată. Crestăturile şi scobiturile din partea rotunjită îi păreau ciudate lui Perrin, dar el era prea cufundat în gândurile sale negre ca să le dea prea mare atenţie. Egwene însă o studie cu băgare de seamă în timp ce mânca.
— Seamănă cu un ochi, zise ea în cele din urmă.
Perrin clipi; sub toată funinginea aia, semăna într-adevăr cu un ochi.
— Aşa şi este, încuviinţa Elyas. Stătea cu spatele la foc şi la stâncă, cercetând câmpia din jur şi mestecând o fâşie de carne uscată, tare ca o bucată de piele. Ochiul lui Artur Aripă-de-Şoim. Ochiul Marelui Rege. Asta a mai rămas din tăria şi măreţia lui. Spuse toate astea pe un ton absent. Mesteca tot absent; ochii şi atenţia îi erau concentrate asupra dealurilor.
— Artur Aripă-de-Şoim! exclamă Egwene. Râzi de mine. Nu e deloc un ochi. De ce ar ciopli cineva ochiul lui Artur Aripă-de-Şoim pe o stâncă de aici?
Elyas îi aruncă o privire peste umăr, mormăind.
— Ce v-or învăţa pe voi în sat? Pufni dispreţuitor şi se întoarse la dealurile lui, dar continua să vorbească. Artur Paendrag Tanreall, Artur Aripă-de-Şoim, Marele Rege, a unit toate ţinuturile, de la Mana Pustiitoare până la Marea Furtunilor, de la Oceanul Aryth până la Pustiul Aiel, şi chiar şi dincolo de Pustiu. A trimis armate de cealaltă parte a Oceanului Aryth. Poveştile spun că a condus toată lumea, dar ce a condus cu adevărat era destul pentru orice om obişnuit. Şi a adus pace şi dreptate în ţinutul său.
— Toţi erau egali în faţa legii, adăugă Egwene, şi nimeni nu ridica mâna împotriva celuilalt.
— Deci măcar aţi auzit poveştile. Elyas râse înfundat, scoţând un sunet ciudat. Artur Aripă-de-Şoim a adus pace şi dreptate, dar a făcut asta trecând totul prin foc şi sabie. Un copil putea duce singur o pungă de aur de la Oceanul Aryth până la Osia Lumii, fără să aibă de ce se teme, dar dreptatea Marelui Rege era necruţătoare cu cei care îi puneau la îndoiala autoritatea, fie prin faptul că erau cine erau, fie pentru că îşi închipuiau că sunt mai puternici decât el. Oamenii de rând au avut parte de pace, de dreptate şi de burţi pline, dar el a asediat timp de douăzeci de ani Tar Valon şi a pus un preţ de o mie de coroane de aur pe capul fiecărei femei Aes Sedai.
— Parcă nu-ţi plăceau femeile Aes Sedai, observă Egwene.
Elyas făcu o strâmbătură.
— N-are importanţă ce-mi place mie, fato. Artur Aripă-de-Şoim a fost un neghiob mândru. O tămăduitoare Aes Sedai ar fi putut să-l salveze atunci când s-a îmbolnăvit – sau a fost otrăvit, după cum spun unii –, dar toate femeile Aes Sedai care mai erau în viaţă erau închise în spatele Zidurilor Strălucitoare, folosind toată Puterea pe care o aveau ca să ţină la distanţă oştirea care lumina noaptea cu focurile sale de tabără. Oricum, nu ar fi lăsat pe niciuna dintre ele să se apropie. Le ura pe femeile Aes Sedai tot aşa cum îl ura şi pe Cel Întunecat.
Egwene strânse din buze, iar când vorbi, se mulţumi să spună doar atât:
— Ce au toate astea de-a face cu întrebarea dacă acela e într-adevăr ochiul lui Artur Aripă-de-Şoim?
— Doar atât, fato. Era pace peste tot, afară doar de ce se întâmpla dincolo de ocean, oamenii îl întâmpinau cu bucurie oriunde mergea – vezi tu, îl iubeau cu adevărat; era un om dur, dar niciodată cu oamenii de rând –, ei bine, în pofida acestor lucruri, el a hotărât că e vremea să-şi clădească o capitală. Un oraş nou, care să nu fie asociat în mintea oamenilor cu vreo cauză mai veche, cu vreo rivalitate. Voia s-o construiască aici, în mijlocul ţinutului mărginit de mări, şi de Pustiu, şi de Mană. Aici, unde nici o femeie Aes Sedai nu ar fi venit de bunăvoie şi, chiar de ar fi venit, nu s-ar fi putut servi de Putere. O capitală de unde, într-o zi, întreaga lume avea să primească pace şi dreptate. Când au auzit vestea, oamenii de rând au strâns bani ca să-i construiască un monument. Cei mai mulţi îl priveau aproape ca pe Creator. Puţin mai jos decât acesta. Le-a luat cinci ani să cioplească şi să clădească. O statuie a lui Aripă-de-Şoim, singur, de o sută de ori mai mare decât în realitate. Au înălţat-o chiar aici, iar oraşul care urma să se ridice în jurul ei.
— Aici n-a fost niciodată niciun oraş, pufni Egwene batjocoritor. Dacă ar fi fost, ar fi rămas vreo urmă. Ceva.
Elyas dădu din cap a încuviinţare, cercetând în continuare în jur.
— Într-adevăr, nu a fost. Artur Aripă-de-Şoim a murit chiar în ziua în care statuia a fost terminată, iar fiii săi şi restul rudelor s-au luptat între ele pentru a ocupa tronul. Statuia se ridică singură în mijlocul acestor dealuri. Fiii, nepoţii şi verii au murit, iar ultimii din spiţa lui Aripă-de-Şoim au dispărut de pe faţa pământului – în afară doar de unii care au trecut, poate, dincolo de Oceanul Aryth. Erau oameni care ar fi vrut să şteargă până şi amintirea existenţei sale, dacă ar fi putut. Se ardeau cărţi doar pentru că îi pomeneau numele. Până la urmă n-a mai rămas nimic din el, doar poveştile, dar şi acelea neadevărate. Asta s-a mai păstrat din măreţia lui. Luptele nu au contenit doar pentru că Aripă de Şoim şi neamul lui muriseră. Mai era încă un tron care trebuia câştigat şi toţi cei care reuşeau să adune o armată, fie ei bărbaţi sau femei, râvneau la tronul ăsta. Aşa a început Războiul de O Sută de Ani. De fapt a durat o sută douăzeci şi trei, şi cea mai mare parte a istoriei acelor vremuri s-a pierdut în fumul oraşelor în flăcări. Mulţi au dobândit o parte din pământ, dar niciunul nu a luat totul, şi la un moment dat statuia a fost dată jos. Poate că pur şi simplu nu mai suportau să se măsoare cu ea.
— La început părea că-l dispreţuieşti, replică Egwene, iar acum pare că îl admiri. Clătină din cap.
Elyas se întoarse să se uite la ea – o privire goală, fără să clipească.
— Mai ia ceai acum, dacă vrei. Vreau să sting focul înainte să se facă întuneric.
În pofida luminii slabe, Perrin vedea acum desluşit ochiul. Era mai mare decât capul unui om, iar umbrele care treceau peste el îl făceau să semene cu un ochi de corb, negru şi nemilos. Îşi dorea să meargă să doarmă în alta parte.
30
Fiii Umbrei
Egwene rămase lângă foc, uitându-se la o rămăşiţă din statuie, iar Perrin se duse lângă apă ca să fie singur. Ziua era pe sfârşite, iar vântul nopţii se înteţea deja la răsărit, tulburând suprafaţa apei. Îşi scoase securea de la brâu şi o învârti în mână. Coada din lemn de frasin era lungă de un braţ, netedă şi răcoroasă la atingere. O ura. Îi era ruşine de cât de mândru se simţise de securea lui în Emond’s Field. Înainte să ştie măcar ce-ar fi vrut să facă cu ea.
— O urăşti chiar aşa de mult? îl auzi pe Elyas în spatele lui.
Tresări speriat, sări în picioare şi ridică securea pe jumătate înainte să îşi dea seama cine e.
— Poţi…? Îmi poţi citi gândurile? Precum lupii?
Elyas îşi înclină capul într-o parte şi se uită întrebător la el.
— Şi un orb ar putea să-ţi citească pe faţă, băiete. Hai, vorbeşte. O urăşti pe fată? O dispreţuieşti? Asta-i tot. Erai gata s-o omori pentru că o dispreţuieşti, dispreţuieşti felul în care îşi târăşte picioarele şi te ţine în loc cu obiceiurile ei femeieşti.
— Egwene nu şi-a târât niciodată picioarele, protestă el. Întotdeauna îşi face treaba. N-o dispreţuiesc, o iubesc. Îi aruncă o privire mânioasă lui Elyas, care începu să râdă. Nu chiar aşa. Vreau să zic ca nu o consider o soră, dar ea şi Rand… Sânge şi cenuşă! Dacă ne-ar fi prins corbii din urmă… Dacă… nu ştiu…
— Ba da, ştii. Dacă ar trebui să aleagă cum să moară, ce crezi că ar alege? O lovitură iscusită cu securea sau felul în care au murit animalele pe care le-am văzut azi? Eu ştiu ce ar alege.