— N-am dreptul să aleg eu pentru ea. N-o să-i spui, nu-i aşa? Despre…
Mâinile strânseră cu putere coada securii; muşchii braţelor i se încordară, muşchi puternici pentru vârsta lui, clădiţi în lungile ceasuri când învârtea ciocanul în fierăria lui jupân Luhhan. O clipă crezu că o să rupă coada groasă de lemn.
— Urăsc unealta asta nenorocită, mormăi el. Nu ştiu ce fac cu ea, fălindu-mă ca un idiot. Ştii că n-aş fi putut să o fac. Dacă n-ar fi fost vorba decât să mă prefac, poate, aş fi putut să mă dau mare şi să… Oftă, şi glasul îi deveni mai slab. Acum e altceva. Nu mai vreau să pun vreodată mâna pe ea.
— O să pui.
Perrin ridică securea ca să o arunce în apă, dar Elyas îl apucă de încheietură.
— O foloseşti, băiete, şi atâta vreme cât urăşti să o foloseşti, o să o foloseşti cu mai multă înţelepciune decât alţii. Aşteaptă. Dacă vreodată o să ajungi să nu o mai urăşti, atunci va fi vremea să o arunci cât mai departe cu putinţă şi s-o iei la fugă în direcţia opusă.
Perrin cântări securea în mână, încă ispitit să o arunce în apă. „Lui îi e uşor să-mi spună să aştept. Dar dacă aştept şi apoi nu mai pot să o arunc?”
Deschise gura ca să-l întrebe pe Elyas, dar nu izbuti să scoată niciun cuvânt. Un mesaj de la lupi, atât de presant încât privirea i se împăienjeni. O clipă uită ce voia să spună, uită că avea de gând să spună ceva, uită să vorbească, uită să răsufle. Şi chipul lui Elyas deveni mai întunecat, iar ochii lui păreau să scruteze departe, şi totodată în sufletul lui. Apoi se mistui, la fel de iute cum apăruse. Ţinuse cât o bătaie de inimă, dar era destul.
Perrin se scutură şi îşi umplu plămânii cu aer. Elyas nu pregetă; de îndată ce vălul i se ridică de pe ochi, se grăbi înspre foc fără să şovăie o clipă. Perrin alergă tăcut în urma lui.
— Stinge focul! îi striga Elyas cu un glas aspru lui Egwene. Făcu gesturi nerăbdătoare şi păru că încearcă să ţipe în şoaptă. Stinge-l!
Egwene se ridică în picioare, uitându-se nedumerită la el, apoi se apropie de foc, dar încet, în mod limpede neînţelegând ce se petrece.
Elyas o împinse la o parte şi înşfăcă dintr-odată ceainicul, suduind când se arse. Trecând ceainicul fierbinte dintr-o mână în alta, îl răsturnă peste foc. La un pas în spatele lui, Perrin sosi la timp ca să înceapă să arunce cu pământ peste cărbunii care mai sforăiau încă de la ultimele rămăşiţe de ceai care fuseseră aruncate în foc, sforăiau şi făceau să se ridice fuioare de foc. Nu se opri decât după ce şi cea mai mică urmă de fum fu îngropată.
Elyas aruncă ceainicul înspre Perrin, care îl lasă să cadă, scoţând un strigăt înăbuşit. Perrin îşi suflă peste mâini, uitându-se încruntat la Elyas, dar bărbatul înveşmântat în blană era prea prins cu treburile ca să-l bage în seamă.
— N-avem nici o şansă să ascundem faptul că a trecut cineva pe aici, răbufni Elyas. Va trebui doar să ne grăbim şi să sperăm. Poate că n-o să ne facă necazuri. Sânge şi cenuşă, eram sigur că era vorba de corbi.
Perrin se repezi să pună şaua pe Bela, sprijinindu-şi securea de coapsă în timp ce se aplecă să strângă chingile.
— Ce e? întrebă Egwene. Glasul îi tremura. Troloci? Vreun Pierit?
— Mergeţi spre răsărit sau spre apus, îi porunci Elyas lui Perrin. Găsiţi un loc unde să vă ascundeţi şi o să vin şi eu, cât de repede pot. Dacă vedeţi vreun lup… Se îndepărtă iute, ghemuit la pământ, ca şi cum ar fi avut de gând să meargă în patru labe, şi dispăru printre umbrele lungi ale serii.
Egwene îşi adună în pripă puţinele lucruri pe care le avea, dar tot îi ceru o lămurire lui Perrin. Glasul îi era stăruitor şi, pe măsură ce el tăcea, îi devenea din ce în ce mai speriat. Şi el era speriat, dar teama îi făcu să se mişte mai repede. Aşteptă până când se aşternură la drum înspre soarele care apunea. Mergând în faţa Belei şi ţinând securea la piept cu ambele mâini, îi aruncă peste umăr tot ce ştia, pe apucate, în timp ce vâna un loc unde să se aşeze şi să-l aştepte pe Elyas.
— Vin o mulţime de oameni, pe cai. Au venit în spatele lupilor, dar oamenii nu i-au văzut. Se îndreaptă spre apă. Probabil că n-au nimic de a face cu noi; e singurul loc cu apă pe o distanţă de mile întregi. Dar Grialba spune că… Aruncă o privire peste umăr. Soarele serii îi zugrăvea umbre ciudate pe chip, umbre care îi ascundeau expresia feţei. „La ce se gândeşte? Se uită la tine ca şi cum nu te mai recunoaşte? Te mai recunoaşte?” Grialba zice că nu-i place cum miros. E… e ca mirosul de câine turbat.
Apa nu se mai vedea. Încă mai desluşea bolovanii – frânturi din statuia lui Artur Aripă-de-Şoim – în amurgul care se preschimba încet în noapte, dar nu atât de limpede încât să ştie pe care stâncă făcuseră focul.
— O să ne ţinem departe de ei, o să găsim un loc unde să-l aşteptăm pe Elyas?
— De ce ne-ar da bătaie de cap? întrebă ea. Parcă eram la adăpost aici. Parcă era un loc sigur. Lumină, trebuie să existe un loc unde să fim în siguranţă.
Perrin începu să se uite cu şi mai multă băgare de seamă după o ascunzătoare. Nu erau prea departe de apă, dar întunericul era din ce în ce mai gros. Curând va fi beznă şi nu vor putea merge mai departe. O lumină palidă zăbovea încă deasupra crestelor. Din scobiturile dintre creste, unde aproape nu vedeai nimic în jur, părea strălucitoare. Undeva la stânga o siluetă neagră se înălţa spre cer, o stâncă mare şi lătăreaţă care ieşea pieziş din deal, învăluind panta de dedesubt în întuneric.
— Pe aici, şopti el.
Se îndreptă cu paşi repezi spre stâncă, aruncând din când în când câte o privire peste umăr, ca să vadă dacă nu cumva se apropiau oamenii. Nu se vedea nimic – încă. Fu nevoit să se oprească de mai multe ori ca să le aştepte pe Egwene şi pe Bela, care veneau poticnindu-se în urma lui. Egwene era lipită de grumazul Belei, iar iapa se uita cu grijă unde să pună piciorul. Perrin îşi spuse că sunt mai istovite decât credea. „Ar fi bine să fie o ascunzătoare potrivită. Nu cred că mai putem găsi alta.”
Ajunşi la poalele dealului, cercetă stâncă masivă, lătăreaţă care se proiecta pe cer, ieşind în afară din povârniş aproape de creastă. Era ceva ciudat de familiar în felul în care vârful imensului bloc de piatră părea să formeze nişte trepte neregulate, trei în sus şi una în jos. Perrin urcă şi pipăi stâncă, de la un capăt la altul. În ciuda faptului că era roasă de vreme, încă mai desluşea patru coloane alăturate. Urcă spre vârful în formă de treaptă al pietrei, care se înălţa deasupra capului lui ca un acoperiş uriaş. Degete. „O să ne adăpostim în mâna lui Artur Aripă-de-Şoim. Poate că a mai rămas ceva aici din dreptatea lui.”
Îi făcu semn lui Egwene să vină lângă el. Fata nu se mişcă, aşa că se lăsă să alunece la poalele dealului şi îi spuse ce găsise.
Egwene se uită scrutător în susul dealului, întinzându-şi gâtul.
— Cum de poţi vedea ceva? întrebă ea.
Perrin deschise gura, apoi o închise la loc. Privi în jur, umezindu-şi buzele, dându-şi seama pentru prima dată de ceea ce vedea. Soarele coborâse. Asfinţise, iar luna plină era ascunsă de nori, dar tot i se părea că vede în jurul lui crâmpeie din lumina roşiatică a amurgului.
— Am pipăit stâncă, vorbi el în cele din urmă. Asta trebuie să fie. N-o să ne vadă printre umbrele astea, chiar dacă vin până aici. O luă pe Bela de căpăstru ca să o ducă în adăpost. Simţea privirea lui Egwene în spate.
Pe când o ajuta să coboare din şa, tăcerea nopţii fu ruptă de ţipetele care se auziră din spate, dinspre apă. Egwene puse o mână pe braţul lui Perrin, iar el auzi întrebarea pe care nu o rostise.