— L-au văzut pe Vântaduc, spuse el, fără tragere de inimă. Era greu să pricepi înţelesul gândurilor lupilor. Ceva despre foc. Au torţe. O împinse jos, la baza degetelor de piatră, şi se ghemui lângă ea. Se despart ca să caute. Sunt aşa de mulţi, iar lupii sunt răniţi. Încercă să-şi facă glasul să sune mai entuziast. Dar Grialba şi ceilalţi ar trebui să fie în stare să se ţină departe de ei, chiar şi răniţi, iar ei nu se aşteaptă să fim aici. Oamenii nu văd lucrurile pe care nu se aşteaptă să le vadă. O să renunţe curând şi o să-şi facă tabără. Elyas era cu lupii şi nu i-ar fi părăsit câtă vreme îi urmăreau. „Atâţia călăreţi. Atât de încăpăţânaţi. De ce oare atât de încăpăţânaţi?”
O văzu pe Egwene încuviinţând din cap, fără să-şi dea seama.
— O să fie bine, Perrin.
„Lumină, îşi spuse el mirat, încearcă să mă liniştească.”
Ţipetele nu conteniră. Mici pâlcuri de torţe se vedeau mişcându-se în depărtare, puncte luminoase care pâlpâiau în întuneric.
— Perrin, îl rugă Egwene blând, vrei să dansezi cu mine duminică? Dacă ne întoarcem acasă până atunci?
Îşi simţi umerii tremurându-i. Nu scoase nici o vorbă, şi nu ştia dacă râdea sau plângea.
— Da. Promit.
Mâna i se încordă pe secure, împotriva voinţei lui, aducându-i aminte că încă o mai avea. Glasul i se preschimbă în şoaptă.
— Promit, zise el din nou, plin de speranţă.
Cete de bărbaţi cu torţe cutreierau acum dealurile, câte zece sau doisprezece în fiecare. Perrin nu-şi dădea seama câte cete erau. Câteodată zărea trei sau patru odată, alergând încoace şi încolo. Ţipau unii la alţii şi uneori se auzeau urlete în noapte, urletele cailor, urletele oamenilor.
Perrin îi vedea bine din locul în care se aflau. Stătea ghemuit lângă Egwene pe deal, uitându-se cum se mişcau torţele în întuneric ca nişte licurici, şi mintea lui alerga în noapte împreună cu Grialba, Vântaduc şi Sarsar. Lupii fuseseră prea răniţi de corbi ca să mai poată alerga repede sau până departe, aşa că aveau de gând să îi facă pe oameni să iasă din întuneric, să caute adăpost lângă foc. Până la urmă, dacă erau lupi prin preajmă, oamenii se adăposteau întotdeauna lângă foc. Unii dintre bărbaţii călare duceau şiruri de cai fără călăreţi; aceştia nechezau şi se ridicau în două picioare când siluetele cenuşii ţâşneau printre ei, urlau şi îşi smulgeau frâiele din mâna bărbaţilor care îi mânau, împrăştiindu-se în toate direcţiile cu iuţeala fulgerului. Caii care aveau călăreţi în spate nechezau şi ei când umbrele cenuşii năvăleau din întuneric cu colţii dezgoliţi, şi uneori urlau şi călăreţii, cu o clipă înainte ca fălcile puternice să le sfâşie beregata. Elyas era şi el acolo, dar prezenţa lui o simţea mai slab – stătea la pândă în noapte cu cuţitul său lung, un lup pe două picioare cu un colţ ascuţit de fier. Urletele se preschimbau adesea în blesteme, dar oamenii nu se dădeau bătuţi.
Deodată Perrin îşi dădu seama că bărbaţii cu torţe urmăresc un plan. De fiecare dată când apăreau nişte cete, cel puţin una dintre ele se găsea şi mai aproape de locul unde erau ascunşi ei. Elyas le spusese să se ascundă, dar… „Dar dacă am lua-o la fugă? Poate ne-am putea ascunde în întuneric, dacă nu ne oprim. Poate. Pentru asta trebuie să fie îndeajuns de întuneric.”
Se întoarse spre Egwene şi brusc îşi dădu seama că nu mai aveau cum să fugă. Pâlcuri de torţe, vreo zece, se apropiau de poalele dealului, tremurând în mersul cailor. Vârfuri de suliţă scânteiau în lumina torţelor. Îngheţă, ţinându-şi răsuflarea, strângând coada securii.
Călăreţii trecură pe lângă deal, dar unul dintre ei strigă ceva, iar torţele se întoarseră. Încercă disperat să găsească o cale de a pleca. Dar ar fi fost văzuţi de la prima mişcare, dacă nu cumva îi şi văzuseră, şi, odată ce i-ar fi zărit, nu mai aveau scăpare, chiar la adăpostul întunericului.
Călăreţii se apropiară de poalele dealului, fiecare ţinând o torţă într-o mână şi o lance lungă în cealaltă, strunindu-şi caii cu genunchii. La lumina torţelor Perrin desluşi mantiile albe ale Copiilor Luminii. Ţineau torţele sus şi se aplecau în faţă, privind iscoditor spre umbrele groase de sub degetele lui Artur Aripă-de-Şoim.
— E ceva acolo, sus, spuse unul din ei. Vorbea prea tare, ca şi cum i-ar fi fost teamă de ce se afla dincolo de lumina torţei. V-am spus eu că se poate să se ascundă cineva aici. Ăla nu e un cal?
Egwene îşi puse o mână pe braţul lui Perrin; chiar şi în întuneric, i se vedeau ochii măriţi de spaimă. Întrebarea ei fără cuvinte era limpede, în ciuda umbrei care îi ascundea trăsăturile feţei. Ce era de făcut? Elyas şi lupii cercetau încă în noapte. Caii de la poalele dealului se foiau neliniştiţi. „Dacă o luăm la fugă acum, o să ne prindă.” Una din Mantiile Albe înaintă câţiva paşi şi strigă înspre deal.
— Dacă înţelegi vorba omenească, coborâţi şi predaţi-vă. Nu vi se va face niciun rău dacă păşiţi în Lumină. Dacă nu vă predaţi, veţi fi omorâţi cu toţii. Aveţi un minut să vă hotărâţi.
Lăncile se lăsară în jos, iar vârfurile lunguieţe de oţel scânteiau în lumina torţelor.
— Perrin, murmura Egwene, nu putem fugi. Dacă nu ne supunem, o să ne omoare. Perrin?
Elyas şi lupii erau încă liberi. Un alt ţipăt îndepărtat, bolborosit arătă că o altă Mantie Albă se apropiase prea mult de Grialba. „Dacă fugim…” Egwene se uita la el, aştepta ca el să-i spună ce să facă. „Dacă fugim…” Clatină din cap, ostenit, şi se ridică în picioare, ca hipnotizat, împleticindu-se spre poalele dealului, spre Copiii Luminii. O auzi pe Egwene oftând şi venind în urma lui, târşâindu-şi picioarele, fără tragere de inimă. „De ce se încăpăţânează aşa Mantiile Albe, de parcă ar urî lupii din tot sufletul?” Aproape că i se păru că simte şi el mirosul acela ciudat, când vântul bătea dinspre călăreţi.
— Lasă securea jos, lătră căpetenia.
Perrin se îndreptă clătinându-se spre el, încreţindu-şi nasul ca să scape de mirosul pe care credea că-l simte.
— Lasă-l jos, nemernicule!
Căpetenia îşi duse suliţa la pieptul lui Perrin.
O vreme se uită la vârful suliţei, atât de ascuţit încât ar fi putut să îl străpungă, şi deodată strigă:
— Nu!
Dar nu la călăreţ strigă.
Sarsar se ivi din noapte, iar Perrin era una cu lupul. Sarsar, puiul care privise vulturii ridicându-se în zbor şi voia aşa de mult să zboare şi el pe cer cum făceau vulturii. Puiul care ţopăise, şi sărise, şi săltase până când ajunsese să sară mai sus decât orice alt lup şi care nu-şi pierduse niciodată dorinţa de a se ridica în zbor spre cer. Sarsar se ivi din noapte şi se desprinse într-un salt de pământ, ridicându-se precum vulturii. Mantiile Albe nici nu apucară să suduie înainte ca fălcile lui Sarsar să apuce beregata bărbatului cu lancea îndreptată spre Perrin. Avântul pe care şi-l luase lupul cel uriaş îi făcu pe amândoi să cadă de cealaltă parte a calului. Perrin simţi cum îi zdrobeşte gâtul, simţi gustul sângelui.
Sarsar se lăsă uşor pe pământ, departe de bărbatul pe care îl omorâse. Blana îi era năclăită de sânge, sângele lui şi al celorlalţi. O tăietură îi brăzda faţa şi orbita goală unde fusese ochiul lui stâng. Ochiul lui bun şi cei doi ochi ai lui Perrin se întâlniră pentru o clipă. „Fugi, frate!” Se întoarse ca să sară din nou, să se ridice în zbor pentru ultima dată, dar o lance îl ţintui locului. O a doua îl străpunse în coaste, înfigându-se în pământ. Zbătându-se, încercă să apuce cu colţii suliţele care nu-l lăsau să se mişte. „Să se ridice în zbor.”