Durerea îl copleşi pe Perrin şi urlă, un urlet fără vorbe care avea ceva din urletul lupilor. Fără să cugete, sări înainte, încă urlând. Orice gând dispăruse. Călăreţii se strânseseră prea mult unii într-alţii, ca să-şi mai poată folosi lăncile, iar securea era ca o pană în mâinile lui, un uriaş colţ de lup din oţel. Ceva i se sfărâmă în cap, şi când căzu nu ştiu cine murise – el sau Sarsar.
— … Să se ridice în zbor ca vulturii.
Bălmăjind ceva, Perrin deschise ochii, ameţit. Îl durea capul, dar nu-şi aducea aminte de ce. Clipi din pricina luminii şi se uită împrejur. Egwene era în genunchi şi se uita la el. Erau într-un cort pătrat, cât o odaie de mărime mijlocie de la fermă, cu o pânză aşternută pe jos. Lămpile cu gaz aşezate pe nişte suporturi înalte, câte una în fiecare colţ, răspândeau o lumină puternică.
— Slava Luminii, Perrin, şopti ea. Mi-era teamă că te-au omorât.
În loc să răspundă, Perrin se uită ţintă la bărbatul cărunt care stătea pe singurul scaun din cort. Un chip ca de bunic, cu ochii închişi la culoare, îi întoarse privirea, un chip care în mintea lui nu se potrivea cu tunica albă cu auriu pe care o purta şi cu armura lustruită de dedesubt. Părea un chip blând, deschis şi demn, şi era ceva în acel chip care se potrivea cu austeritatea elegantă a lucrurilor din cort. O masă şi un pat pliant, o poliţă cu un lighean simplu, alb şi un urcior, un cufăr de lemn cu modele geometrice. Lemnul era bine lustruit şi lucea slab, iar metalul scânteia, dar nu foarte puternic – nimic nu era ţipător. Toate lucrurile din cort erau meşteşugit lucrate, dar numai cineva care văzuse cum lucrează adevăraţii meşteri – precum jupân Luhhan sau jupân Aydaer, care făcea dulapuri – îşi putea da seama de asta.
Încruntându-se, bărbatul scotoci în două grămăjoare de lucruri de pe masă cu degetele lui boante, Perrin văzu că într-una din grămăjoare erau lucrurile pe care le avusese prin buzunare şi cuţitul de la brâu. Banul de aur pe care i-l dăduse Moiraine se rostogoli, iar bărbatul îl împinse la loc, gânditor. Ţuguindu-şi buzele, lăsă deoparte grămăjoarele şi ridică de pe masă securea lui Perrin, cântărindu-l în mână. Îşi întoarse din nou privirea spre cei din Emond’s Field.
Perrin încercă să se ridice. Durerea ascuţită care îi străpunse braţele şi picioarele îl făcu însă să se prăbuşească la loc. Îşi dădu seama, pentru prima dată, că e legat de mâini şi de picioare. Se uită la Egwene. Fata ridică din umeri, tristă, şi se întoarse cu spatele la el. Avea încheieturile şi gleznele legate, iar frânghiile îi săpau în carne. O bucată de funie unea legăturile de la mâini şi de la picioare, aşa că, chiar dacă ar fi încercat să se ridice în picioare, ar fi putut cel mult să stea ghemuită.
Perrin privi mirat. Era destul de surprinzător că erau legaţi, dar, în plus, toate frânghiile alea ar fi putut imobiliza un cal. „Ce cred că suntem?”
Bărbatul cărunt îi privea, curios şi gânditor, ca jupân al’Vere când întorcea o problemă pe toate părţile. Ţinea securea în mână ca şi cum ar fi uitat de el.
Bucata de pânză de la intrarea în cort fu dată la o parte şi un bărbat înalt păşi înăuntru. Chipul îi era alungit şi scofâlcit, iar ochii, aşa de afundaţi în orbite, încât părea că te priveşte dintr-o peşteră. Era slab şi nu avea pic de grăsime pe el; pielea era întinsă pe muşchii şi pe oasele de dedesubt.
Perrin zări întunericul de afară, şi focurile de tabără, şi doi paznici în mantii albe la intrarea în cort, apoi pânza căzu la loc. De îndată ce intră în cort, bărbatul se opri, ţeapăn ca o bară de fier, cu privirea aţintită pe peretele din faţă al cortului. Armura lui din metal şi zale strălucea ca argintul sub mantia albă ca zăpada.
— Senior Căpitan.
Vocea îi era la fel de înţepată ca gesturile, şi stridentă, dar fără expresie.
Bărbatul cărunt făcu un gest nepăsător cu mâna.
— Fă-te comod, fiule Byar. Ai socotit cât ne-a costat această… întâlnire?
Bărbatul cel înalt îşi desfăcu picioarele, dar în afară de asta Perrin nu văzu niciun alt semn de destindere.
— Nouă oameni morţi, Senior Căpitan, şi douăzeci şi trei de răniţi, şapte grav. Dar toţi pot încă merge călare. Treizeci de cai au trebuit omorâţi. Fuseseră schilodiţi. Accentua asta cu vocea lui lipsita de emoţie, ca şi cum ce se întâmplase cu caii era mai rău decât moartea sau rănile oamenilor. Mulţi dintre caii de schimb s-au răspândit care încotro. Pe unii s-ar putea să-i mai găsim când se crapă de ziuă, Senior Căpitan, dar cu lupii ăia care îi pun pe fugă, o să ne ia zile întregi să-i adunăm pe toţi. Oamenii care trebuiau să-i păzească au fost puşi să stea de pază noaptea până când ajungem la Caemlyn.
— Nu avem zile întregi la dispoziţie, fiule Byar, vorbi blând bărbatul cărunt. Plecăm la revărsatul zorilor. Nimic nu poate schimba asta. Trebuie să ajungem la timp în Caemlyn, nu-i aşa?
— Cum porunciţi, Senior Căpitan.
Bărbatul cărunt aruncă o privire înspre Perrin şi Egwene, apoi îşi întoarse ochii de la ei.
— Şi ce le putem arăta, în afară de tinerii ăştia de aici?
Byar trase adânc aer în piept şi şovăi.
— L-am jupuit pe lupul care era cu ei, Senior Căpitan. Blana lui este numai bună pentru cortul Seniorului Căpitan.
„Sarsar!” Fără să-şi dea seama ce face, Perrin gemu şi se luptă cu legăturile. Funiile îi intrară adânc în carne – încheieturile i se acoperiră de sânge dar nu cedară. Byar se uită pentru prima oară la cei doi prizonieri. Egwene se dădu înapoi. Chipul îi era la fel de lipsit de expresie ca vocea, dar o lumină crudă ardea în ochii lui înfundaţi în orbite, o lumină ce semăna cu flăcările care ardeau în ochii lui Ba’alzamon. Byar îi ura ca şi cum ar fi fost duşmanii lui de-o viaţă şi nu nişte oameni pe care nu-i văzuse niciodată înainte de seara aceea.
Perrin îi întoarse privirea, provocându-l. Gura i se arcui într-un zâmbet la gândul că îşi va înfige dinţii în beregata bărbatului.
Deodată surâsul îi dispăru de pe buze şi se cutremură. „Dinţii mei? Eu sunt om, nu lup! Lumină, trebuie să se termine odată cu toate astea!” Dar se uită la chipul furios al lui Byar, răspunzând la ură prin ură.
— Puţin îmi pasă de blana de lup, fiule Byar. Mustrarea din vocea Seniorului Căpitan era blândă, dar Byar îşi luă din nou o poziţie ţeapănă şi fixă cu privirea pe peretele cortului. Dădeai raportul cu privire la ce am înfăptuit astă-seară, nu-i aşa? Dacă am înfăptuit ceva.
— Cred că în haita care ne-a atacat erau cincizeci de fiare sau chiar mai multe, Senior Căpitan. Din ele, am ucis cel puţin douăzeci, poate treizeci. Nu mi s-a părut că merită să riscăm să pierdem şi alţi cai ca să le aducem trupurile aici astă seară. Dimineaţă o să le adun şi o să le dau foc celor care nu au fost târâte departe în întuneric. Pe lângă aceştia doi, mai erau cel puţin alţi doisprezece oameni. Cred că am omorât patru sau cinci dintre ei, dar e puţin probabil să le găsim cadavrele, dat fiind obiceiul Iscoadelor Celui Întunecat de a-şi lua cu ei morţii ca să-şi ascundă pierderile. Pare a fi fost un atac bine gândit, dar asta ridică problema…
Perrin simţi un nod în gât pe măsură ce bărbatul cel scofâlcit continua să povestească. Elyas? Cu luare aminte, dar fără tragere de inimă, se strădui să îl simtă pe Elyas, lupii… dar nu găsi nimic. Era ca şi cum nu fusese niciodată în stare să simtă ce se petrece în mintea unui lup. „Fie au murit, fie v-au părăsit.” Îi veni să râdă, un râs amar. În cele din urmă dobândise ceea ce îşi dorise cu atâta ardoare, dar preţul era prea mare.