Tocmai atunci bărbatul cărunt izbucni în râs, un chicotit ciudat care făcu să înflorească două pete roşii pe obrajii lui Byar.
— Aşa deci, fiule Byar, consideri că am fost atacaţi într-o ambuscadă bine pusă la punct, de o haită de cincizeci de lupi şi mai bine de o duzină de Iscoade ale Celui Întunecat? Da? Poate când vei fi văzut mai multe lupte…
— Dar, Senior Căpitan Bornhald…
— Eu aş zice ca au fost şase sau opt lupi, fiule Byar, şi probabil ca n-au mai fost alţi oameni în afară de cei doi de aici. Eşti foarte zelos, dar nu ai experienţă în afara oraşelor. E cu totul altceva să aduci Lumina când străzile şi casele sunt la mare depărtare. Noaptea lupii par mai numeroşi decât sunt de fapt, iar oamenii, la fel. Şase sau opt cel mult, cred eu. Byar se înroşea din ce în ce mai tare. Cred de asemenea că erau aici din acelaşi motiv ca noi: e singurul loc cu apă cale de o zi, în orice direcţie ai lua-o. E o explicaţie mult mai simpla decât să crezi că printre Fii sunt spioni sau trădători, şi de obicei explicaţiile simple sunt cele adevărate. O să înveţi şi tu asta, cu timpul.
Faţa lui Byar se albi pe măsură ce bătrânul cu figură de bunic continua să vorbească; cele două pete de pe obrajii lui scofâlciţi deveniră însă stacojii. Îşi îndreptă o clipă privirea spre cei doi prizonieri.
„Acum, că a auzit asta, ne urăşte şi mai mult, îşi spuse Perrin. Dar la început de ce ne-a urât?”
— Ce zici de asta? întrebă Seniorul Căpitan, ridicând securea lui Perrin.
Byar privi întrebător spre el şi aşteptă o încuviinţare înainte să îşi abandoneze postura rigidă şi să apuce arma. Cântări securea în mână şi scoase un mormăit surprins, apoi o roti deasupra capului, aproape atingând vârful cortului. O mânuia cu multă îndemânare, ca şi cum s-ar fi născut cu o secure în mână. Pe chip i se citiră deopotrivă admiraţia şi ranchiuna, dar când îl puse jos, faţa îi era din nou lipsită de orice expresie.
— Excelent echilibrat, Senior Căpitan. Făcut simplu, dar de un lucrător foarte bun, poate chiar de un meşter. Ochii lui scânteiară întunecat înspre prizonieri. Nu e o armă de sătean, Senior Căpitan. Nici de fermier.
— Nu. Bărbatul cel cărunt se întoarse spre Perrin şi Egwene cu un zâmbet obosit, uşor dojenitor, ca un bunic de treabă care ştie că nepoţii lui au făcut o poznă. Numele meu este Geofram Bornhald, se prezentă el. Înţeleg ca tu eşti Perrin. Dar pe tine, fato, cum te cheamă?
Perrin îi aruncă o privire ursuză, dar Egwene clatină din cap.
— Nu face pe prostul, Perrin. Eu sunt Egwene.
— Perrin şi atât, Egwene şi atât, murmură Bornhald. Dar bănuiesc că, dacă sunteţi cu adevărat Iscoade ale Celui Întunecat, vreţi să ascundeţi cât mai mult cine sunteţi cu adevărat.
Perrin se ridică anevoie în genunchi; nu se putea ridica mai mult din pricina felului în care era legat.
— Nu suntem Iscoade ale Celui Întunecat, protestă el, furios.
Nici nu îi ieşiră bine cuvintele din gură, când Byar ajunse lângă el. Bărbatul se mişca precum un şarpe. Văzu coada securii sale venind înspre el şi încercă să se ferească, dar coada groasă îl lovi deasupra urechii. Doar faptul că încercă să se dea la o parte făcu să nu îi zdrobească capul. Chiar şi aşa, văzu stele verzi. Rămase fără suflare şi se prăbuşi la pământ. Capul i se învârtea, iar sângele i se prelingea pe obraji.
— Nu ai dreptul, începu Egwene şi ţipă când coada securii se îndrepta şfichiuitor înspre ea. Se aruncă într-o parte, securea lovi în gol, iar ea se rostogoli pe jos.
— Învaţă să vorbeşti frumos, îl avertiză Byar pe Perrin, când te adresezi unui Uns al Luminii sau, dacă nu, o să rămâi fără limbă. Cel mai înspăimântător era că nu se ghicea nici o emoţie în glasul lui. Dacă ar fi fost să le taie limbile, ar fi făcut-o fără plăcere, dar şi fără părere de rău; era doar ceva ce trebuia să facă.
— Uşurel, fiule Byar. Bornhald se uită din nou spre cei doi captivi. Cred că nu aţi auzit prea multe despre Unşi sau despre Seniorii Căpitani ai Copiilor Luminii, nu-i aşa? Da, bănuiam eu. Ei, măcar de dragul lui Byar, încercaţi să nu protestaţi sau să ţipaţi, bine? Tot ce-mi doresc este să păşiţi în Lumină, iar dacă vă lăsaţi purtaţi de mânie, nu o să ne fie nici unuia de ajutor.
Perrin se uită la bărbatul scofâlcit care stătea în picioare lângă ei. „De dragul lui Byar?” Băgă de seamă că Seniorul Căpitan nu îi spuse lui Byar să îi lase în pace. Byar îi întâlni privirea şi zâmbi; zâmbetul îi atinse doar buzele, pielea de pe faţă i se strânse până când semănă cu o tigvă de mort. Perrin se înfioră.
— Am auzit de oameni care merg cu lupii, rosti Bornhald gânditor, dar n-am văzut aşa ceva până acum. Oameni care vorbesc cu lupii şi cu alte creaturi ale Celui Întunecat. Murdară treabă. Mă face să mă tem că într-adevăr se apropie Ultima Bătălie.
— Lupii nu sunt… Perrin se opri, şi cizma lui Byar se trase înapoi. Trase adânc aer în piept şi continuă pe un ton mai blând. Byar îşi lăsă piciorul în jos, dezamăgit, făcând o strâmbătură. Lupii nu sunt creaturile Celui Întunecat. Îl urăsc pe Cel Întunecat. Cel puţin îi urăsc pe troloci şi pe Pieriţi. Fu surprins să-l vadă pe bărbatul scofâlcit încuviinţând, ca pentru sine.
Bornhald ridică o sprânceană.
— Cine v-a zis asta?
— Un Străjer, răspunse Egwene. Se făcu mică văzând furia din ochii lui Byar. Spunea că lupii îi urăsc pe troloci, iar trolocii se tem de lupi. Perrin fu bucuros că nu adusese vorba despre Elyas.
— Un Străjer, oftă bărbatul cărunt. O fiinţă care e în cârdăşie cu vrăjitoarele din Tar Valon. Ce altceva ar fi putut să vă spună, când el însuşi este o Iscoadă a Celui Întunecat, şi un slujitor al Iscoadelor Celui Întunecat? Nu ştiţi că trolocii au bot, şi colţi, şi blană de lup?
Perrin clipi, încercând să-şi limpezească gândurile. Capul îi era încă amorţit de durere, dar era ceva necurat aici. Nu reuşea să se dumirească însă ce anume.
— Nu toţi, murmură Egwene.
— Perrin îl privi cu băgare de seamă pe Byar, dar bărbatul se mulţumi să se uite la ea.
— Unii au coarne, precum berbecii sau ţapii, sau ciocuri de şoim, sau… sau… tot felul de lucruri.
Bornhald clătină trist din cap.
— V-am oferit toate şansele, dar cu fiecare cuvânt vă afundaţi mai mult. Ridică un deget. Umblaţi cu lupii, creaturile Celui Întunecat. Al doilea deget. Mărturisiţi că aţi cunoscut un Străjer, altă unealta a Celui Întunecat. Mă îndoiesc că v-a spus ce v-a spus doar aşa, în treacăt. Al treilea deget. Tu, băiete, porţi în buzunar un însemn al ţinutului Tar Valon. Cei mai mulţi încearcă să scape de astea cât mai repede cu putinţă. Dacă nu cumva sunt în slujba vrăjitoarelor din Tar Valon. Al patrulea. Porţi o armă de războinic şi te îmbraci ca un fermier. Deci încerci să treci neobservat. Degetul mare. Ştiţi despre troloci şi despre Myrddraal. Aici, la miazăzi, doar învăţaţii şi cei care au călătorit până la ţinuturile de la Hotar ştiu că toate astea nu sunt numai poveşti. Poate că aţi ajuns şi voi acolo? Dacă-i aşa, spuneţi-mi unde anume. Am călătorit şi eu mult pe acolo, cunosc bine ţinutul. Nu? Bine atunci. Se uită la mâna cu degetele răşchirate şi lovi puternic cu ea în masă. Expresia ca de bunic spunea că, de data asta, nepoţii făcuseră o poznă serioasă. De ce nu-mi spuneţi adevărul, cum aţi ajuns să alergaţi în noapte cu lupii?
Egwene deschise gura, dar Perrin văzu neclintirea de pe chipul ei şi imediat îşi dădu seama că avea să spună una dintre poveştile pe care le scorniseră. Nu va merge. Nu acum, nu aici. Îl durea capul şi ar fi vrut să aibă timp să se gândească la toate astea, dar nu era vreme. Cine putea şti pe unde umblase acest Bornhald, ce ţinuturi şi ce oraşe cunoştea? Dacă îi prindea cu minciuna, nu aveau cum să mai spună adevărul. Bornhald ar fi convins că sunt Iscoadele Celui Întunecat.