— Suntem din Ţinutul celor Două Râuri, se grăbi el să spună.
Egwene îl privi cu gura căscată, dar el continuă să mărturisească adevărul – sau cel puţin o parte din el. Cei doi plecaseră de acasă pentru a vedea oraşul Caemlyn. Pe drum auziseră de rămăşiţele unui mare oraş, dar, când ajunseseră la Shadar Logoth, trolocii erau acolo. Cei doi izbutiseră să treacă peste râul Arinelle, dar se rătăciseră. Apoi dăduseră peste un bărbat care se oferise să-i îndrume spre Caemlyn. Zisese că nu-i priveşte cum îl cheamă, şi, de altfel, nu părea prea prietenos, dar aveau nevoie de o călăuză. Prima dată când vreunul dintre ei văzuse lupi fusese după ce apăruseră Copiii Luminii. Nu încercaseră decât să se ascundă ca să nu fie mâncaţi de lupi sau omorâţi de oameni.
— … Dacă am fi ştiut că sunteţi Copiii Luminii, sfârşi el, am fi venit la voi după ajutor.
Byar pufni neîncrezător. Lui Perrin nu-i păsa prea tare; dacă Seniorul Căpitan era convins, Byar nu le putea face niciun rău. Era limpede că Byar ar înceta şi să răsufle dacă aşa i-ar porunci Seniorul Căpitan.
— Nu apare niciun Străjer în povestea asta, rosti bărbatul cărunt după câteva clipe.
Perrin nu se descurcase prea bine; ştia că ar fi trebuit să aibă mai mult timp ca să se gândească. Egwene sparse tăcerea.
— L-am întâlnit la Baerlon. Oraşul era plin de oameni care coborâseră de la munte la sfârşitul iernii şi am fost puşi la aceeaşi masă la han. Am vorbit cu el doar cât am mâncat.
Perrin răsuflă din nou. „Mulţumesc, Egwene.”
— Dă-le lucrurile înapoi, fiule Byar. Fireşte, armele nu. Când Byar se uită surprins la el, Bornhald adăugă: Sau eşti dintre aceia care îi pradă pe cei cufundaţi în beznă, fiule Byar? Urâtă treaba, nu-i aşa? Nimeni nu poate fi hoţ şi în acelaşi timp să păşească în Lumină.
Byar păru neîncrezător.
— Deci ne lăsaţi să plecăm?
Egwene părea mirată. Perrin înălţă capul ca să se uite la Seniorul Căpitan.
— Fireşte că nu, copila mea. Poate că spuneţi adevărul când ziceţi că sunteţi din Ţinutul celor Două Râuri, din moment ce ştiţi despre Baerlon şi despre mine. Dar Shadar Logoth? Foarte, foarte puţini cunosc acest nume, şi cei mai mulţi sunt Iscoade ale Celui Întunecat; iar cei care îl cunosc ştiu că e mai bine să se ţină departe de acest loc. V-aş propune să vă gândiţi la o poveste mai bună în drum spre Amador. O să aveţi tot timpul, căci trebuie să ne oprim la Caemlyn. De preferinţă adevărul, copila mea. Adevărul şi Lumina aduc cu sine libertatea.
Byar lăsă deoparte sfiala cu care îl privise până acum pe bărbatul cărunt. Se întoarse şi se răsti la el.
— Nu poţi! Nu este îngăduit!
Bornhald ridică întrebător dintr-o sprânceană, iar Byar se domoli şi înghiţi în sec.
— Iartă-mă, Senior Căpitan. M-am pierdut cu firea şi îţi cer umil iertare şi mă căiesc, dar, cum spunea Seniorul Căpitan însuşi, trebuie să ajungem la Caemlyn la vreme, şi cum am pierdut mai toţi caii, o să ne fie destul de greu şi fără să avem grija prizonierilor.
— Şi ce propui? întrebă Bornhald calm.
— Pedeapsa pentru Iscoadele Celui Întunecat este moartea. Vocea monotonă îi făcea cuvintele să sune şi mai strident. Parcă ar fi vorbit despre un gândac care trebuie strivit. Nu se poate face niciun pact cu Umbra. Nu e nici o îndurare pentru Iscoadele Celui Întunecat.
— Este bine să fii zelos, fiule Byar, dar, aşa cum îi spun adesea odraslei mele, Dain, excesul de zel poate face mult rău. Adu-ţi aminte că Pravilele spun şi că „Nimeni nu e atât de pierdut încât să nu poată fi adus la Lumină”. Cei doi de aici sunt tineri. Nu s-au cufundat prea adânc în Umbră. Pot fi conduşi înspre Lumină, dacă ne vor îngădui să le ridicăm valul de umbră de pe ochi. Trebuie să le dăm această şansă.
O clipă Perrin aproape că simţi afecţiune pentru acest bărbat cu chip de bunic care stătea între ei şi Byar. Apoi Bornhald se întoarse, zâmbind, spre Egwene.
— Dacă refuzi să păşeşti în Lumină până când ajungem la Amador, voi fi silit să te dau pe mâna Inchizitorilor, iar pe lângă ei, zelul lui Byar e ca flacăra lumânării lângă soare. Bărbatul cărunt părea că regretă ceea ce trebuia să facă, dar nu avea de gând să facă altceva decât îi cerea datoria. Căieşte-te, renunţă la Cel Întunecat, păşeşte în Lumină, mărturiseşte-ţi păcatele, spune ce ştii despre lupi, şi vei scăpa. Vei merge liberă, în Lumină.
Privirea i se aţinti asupra lui Perrin, şi oftă din greu. Perrin simţi fiori ca de gheaţă pe şira spinării.
— Dar tu? Perrin şi Atât din Ţinutul celor Două Râuri. Tu ai omorât doi Fii. Atinse securea care era încă în mâna lui Byar. Pe tine mă tem că la Amador te aşteaptă spânzurătoarea.
31
Cântând pentru cină
Rand îşi miji ochii urmărind vârtejul de praf care se înălţa undeva înaintea lor, după trei sau patru coturi ale drumului. Mat se îndrepta deja către vegetaţia sălbatică de la marginea drumului. Acolo, frunzele veşnic verzi şi crengile foarte dese îi puteau ascunde la fel de bine ca un zid de piatră, dacă găseau o cale să treacă dincolo. Pe partea cealaltă a drumului se aflau rămăşiţele maronii ale unor tufişuri prăpădite, iar dincolo de ele se întindea un spaţiu deschis, cam de o jumătate de milă, până la liziera pădurii. Putea să fi făcut parte dintr-o fermă, abandonată nu de mult, dar nu le oferea niciun loc în care să se poată ascunde la repezeală. Încercă să ghicească viteza vârtejului de praf şi puterea vântului.
O rafală neaşteptată ridică praful de pe drum în jurul lui, întunecând totul. Clipi şi-şi potrivi eşarfa neagră, simplă, peste nas şi gură. De acum nu mai era atât de curată şi-l făcea să-l mănânce pielea, dar îl şi ajuta să nu tragă praful în piept cu fiecare răsuflare. I-o dăduse un fermier, un bărbat cu chipul prelung şi cu obrajii scobiţi din cauza grijilor.
— Nu înţeleg de ce fugiţi, le spusese el, încruntat şi neliniştit, şi nici nu vreau. Pricepeţi? E vorba despre familia mea.
Apoi, fără veste, scosese din buzunarul de la surtuc două eşarfe lungi şi le dăduse băieţilor.
— Nu-i cine ştie ce, dar luaţi-le. Sunt ale băieţilor mei. Dar ei mai au şi altele. Nu mă cunoaşteţi, înţelegeţi? Vremurile sunt grele.
Rand păstra eşarfa ca pe o comoară. Făcuse în minte o listă cu persoanele binevoitoare pe care le întâlnise după plecarea din Whitebridge; era cam scurtă, şi nici nu credea să aibă ocazia să o lungească prea tare.
Mat, cu eşarfa înfăşurată în jurul capului, lăsându-i la vedere doar ochii, alerga iute de-a lungul lizierei înalte, trăgând de crengile frunzoase. Rand îşi atinse mânerul cu pecetea bâtlanului de la şold, dar apoi îşi lăsă braţul să cadă pe lângă trup. Se întâmplase deja o dată să încerce să-şi croiască drum prin lizieră, iar asta aproape că-i dăduse de gol. Vârtejul de praf se mişca înspre ei, fără să se risipească. Nu era vântul. Măcar nu ploua. Ploaia făcea praful să se aşeze. Oricât de tare ar fi plouat, nu reuşea niciodată să preschimbe drumul bătătorit în noroi, dar, atunci când ploua, nu era praf. Praful era singurul avertisment pe care se puteau bizui, înainte să se apropie cine ştie cine care să-i poată auzi. Uneori era prea târziu, oricum.
— Aici, strigă încetişor Mat şi păru să păşească de-a dreptul prin lizieră.
Rand se grăbi într-acolo. Cândva, cineva îşi croise drum de a curmezişul. Locul era parţial acoperit, iar dacă nu te aflai foarte aproape, părea să fie la fel de solid ca restul. De la câţiva paşi însă, vedeai că rămăsese doar un strat subţire de crengi. În timp ce se strecura pe acolo, auzi cum se apropiau nişte cai. Nu era vântul.